Pr. Vasile Beni: Credea sau nu credea?

Minunea acestei Evanghelii sau minunea relatată în această Evanghelie este descrisă de evangheliştii sinoptici. Din textul după Sf. ap. Matei ni se arată cum un tată şi-a adus copilul la Iisus, după ce mai întâi l-a dus la apostoli, rugându-L să-l vindece, dar aceştia nu au putut. În relatarea după Sf. apostol şi evanghelist Marcu – Iisus îl întreabă pe tatăl copilului despre credinţă, iar tatăl îi răspunde: cred, Doamne, ajută necredinţei mele.
Multe şi frumoase ar putea fi temele de abordat la această Evanghelie, cum ar fi:
1. suferinţa din pruncie;
2. manifestările diavolului – surzenie şi muţenie, mulţi nu aud şi nu rostesc cuvântul lui Dumnezeu;
3. soiurile sau categoriile diavolului din viaţa noastră, al urii, răzbunării, mândriei etc.;
4. de sub puterea diavolului doar Iisus te mai poate vindeca etc.
M-aş opri însă asupra uneia căreia i-aş da ca subtitlu:

Paradoxul necredinţei sau puterea credinţei exprimată în paradoxul ei

Mântuitorul cobora de pe muntele Tabor, unde s-a schimbat la faţă şi era împreună cu Petru, Iacob şi Ioan. La poalele muntelui îl aştepta un tată care îi spune: „Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu” şi, căzând în genunchi a zis: „Doamne miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău şi l-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece”.
Iisus le reproşează apostolilor necredinţa lor în faţa atâtor dovezi a puterii sale. După care le porunceşte: Aduceţi-l aici la Mine şi l-a certat pe diavol şi s-a făcut copilul sănătos. Iar când apostolii L-au întrebat de ce ei n-au putut să-l vindece, Iisus le spune că pentru puţina noastră credinţă. De unde am putea să învăţăm că, dacă avem credinţă putem să sperăm în lucrul pe care-l cerem. Sf. Evanghelist Marcu ne spune că tatăl a zis: cred, Doamne, ajută necredinţei mele. Dar cum poţi să spui cred şi în acelaşi timp ajută necredinţei mele.
Observăm însă că Iisus a mai zis că:
a. cei din urmă vor fi cei dintâi – cum să fii dintâi dacă eşti pe urmă?
b. cine îşi va mântui sufletul îl va pierde – cum un suflet pierdut se pierde
c. în pilda vameşului şi a fariseului – unde este vorba de doi oameni care s-au dus la templu să se roage: un fariseu – care era un virtuos păcătos şi un vameş – care era un drept păcătos. De unde învăţăm că propria înălţare duce la coborâre, iar propria coborâre duce la înălţare. Este un paradox şi în cuvintele lui Pascal – dacă nu m-ai fi găsit, nu m-ai fi căutat, cum după ce l-ai găsit odată pe Dumnezeu să-l mai cauţi. Dar, pe Dumnezeu dacă l-ai aflat nu poţi decât să-L cauţi mereu.
Dar întorcându-ne la Evanghelie, Iisus îl vindecă pe copil, apostolii întreabă de ce ei n-au putut şi primesc ca răspuns că pentru puţina lor credinţă, dar şi că acest neam de demoni nu iese decât cu rugăciune şi cu post.
Spre finalul acestei meditaţii m-aş opri la două întrebări pe care să ni le punem fiecare în parte şi să ne răspundem:
1. Ce fel de credinţă avea tatăl şi noi cei de azi – credea sau nu credea şi constatăm că credea şi credem că Dumnezeu există, că Iisus poate face minuni, că Iisus poate interveni în viaţa noastră să îndrepte neregulile, dar credinţa nu depăşeşte dincolo de constatări.
2. Ce fel de credinţă nu avea tatăl şi nu o avem nici noi?
- credinţa ca forţă personală, care să ne îndemne să participăm şi noi azi, şi tatăl atunci, la minune;
- toţi credem, dar până unde depăşim simplul stadiu de act intelectual?
În viaţa noastră există trepte în credinţă şi, în primul rând credinţa trebuie să fie o biruinţă asupra îndoielii. Credinţa obişnuită de cunoaştere, dar care poate deveni făcătoare de minuni.
În concluzie, să nu uităm că Dumnezeu ne aşteaptă şi în boală şi în sănătate să ne întâlnim cu El.
În boală să ne vindece, în sănătate să ne sfătuiască cum să ne-o păstrăm.
Azi ne caută şi ne aşteaptă şi pe unii şi pe alţii. Amin!