Pr. Alin Ciprian Cîndea: Imposibil nu există în vocabularul lui Dumnezeu

Dumnezeu nu are limite. Limitele nu sunt niciodată de partea Lui. El poate și vrea să ne ajute: totul este să credem! Noi punem limite puterii Sale de a se manifesta în viețile sau în comunitățile noastre prin lipsa de credință. Imposibil este un cuvânt care nu face parte din vocabularul lui Dumnezeu, însă, din păcate, face parte din al nostru.

”Nu ştiu, nu pot, nu reuşesc, nu merg, nu fac, nu vreau, nu văd, nu aud, nu găsesc, nu înţeleg” sunt câteva din cele 24 de cuvinte pe care fratele Mihai de la Prilog, „omul care vedea prin oameni”, ne învață că nu trebuie rostite. Același frate Mihai, pentru care a început un proces de beatificare și canonizare, spune că, pentru a șterge efectul negativ al rostirii acestor cuvinte, trebuie spusă următoarea rugăciune: ,,O, Fecioară Maria, concepută fără de prihană strămoşească, roagă-Te pentru noi, care alergăm la Tine, şi pentru cei ce nu aleargă. Amin’’. 

Și cine ne poate ajuta mai bine într-o astfel de situație, dacă nu Maica Domnului? Fiind atât de concentrați asupra limitărilor și neputințelor noastre, încât ne este greu să înțelegem puterea infinită a lui Dumnezeu, Fecioara Maria ne este de un real ajutor. Ea care știe cum Dumnezeu și-a hrănit poporul cu mană în pustie, cum a despărțit în două Marea Roșie, și câte alte semne și minuni s-au făcut de-a lungul istoriei lui Israel, experimentând în însăși viața ei puterea lui Dumnezeu, realizează cu adevărat că nimic nu este imposibil pentru Cel atotputernic; că legea naturală nu este un obstacol în calea lui Dumnezeu atunci când vrea să-și manifeste gloria.

Meditarea scripturilor și întâlnirea cotidiană cu Domnul în rugăciune ne ajută și pe noi să înțelegem și să experimentăm puterea lui Dumnezeu și să alungăm incertitudinea, îngrijorarea, neîncrederea, frica, îndoiala, care sunt o adevărată paralizie pentru viața de credință și pentru zelul creștin. Doar că, la fel ca și tatăl ce avea un fiu stăpânit de un duh mut (Mc. 9), întâlnim și noi astăzi oameni care, bazându-se prea mult pe propria lor experiență, intimidați fiind de obstacolele și problemele propriei lor vieți, ne descurajează prin atitudine și prin cuvinte; ne instruiesc aproape ca niște apostoli ai neputinței și ai disperării: nu se poate, nu meriți, nu o să reușești, Dumnezeu nu te ascultă… Disperarea nu este o stare normală pentru un creștin. Credința exclude pesimismul și rugăciunea înlătură descurajarea. 

Dacă mergem în fața Domnului cu puțină credință, vom primi răspuns la cererile noastre în funcție de cât credem. La fel ca atunci când mergem la un izvor de apă și, în loc să luăm o găleată, ne ducem cu cel mai mic recipient pe care-l avem la îndemână, o ceșcuță prea mică chiar și pentru un “ristretto”,  și am avea pretenția să luăm la fel de multă apă ca și când am fi mers cu un vas mare. Și totuși, dacă am avea credință cât un grăunte de muștar, am putea muta și munții. În aceeași logică îi răspunde Isus tatălui care își aduce fiul posedat în fața lui: ”dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede.”

În principiu, unui creștin aceste cuvinte ale lui Isus îi sunt familiare și nu se ferește de nicio provocare, nu se lasă intimidat de obstacole și de probleme. Dar nici nu se consideră o ființă autosuficientă și nici nu este o persoană nesăbuită care să se bazeze pe propriile lui forțe. Curajul creștinului nu vine din autosuficiență și nici dintr-o vitejie oarbă, ci din credință și pentru că știe cât de eficientă este rugăciunea adresată Domnului cu inimă bună și smerită: ”Cred, Doamne! Ajută necredinței mele.”