Prof. Cristina Mirela Rus: Dorul de Dumnezeu

„Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paști. ” (Luca 22,15) „Cu dor, Doamne, și noi dorim să mâncăm acest Paști cu Tine.”

Cu cât ne apropiem mai mult de Golgota, cu cât pășim mai mult spre Crucea Răstignirii, simțim chemarea veșniciei. Săptămâna Pătimirilor Mântuitorului Iisus Hristos începe cu dorul de Dumnezeu, cu dorul de a-L urma pe Calea Crucii. Într-o lume plină de ură, de preocupare de sine mai presus de orice, într-o lume în care ne-am răstigni unii pe alții, mai putem vorbi despre dorul de Dumnezeu?! Credem că da, mai ales fiindcă pentru creștinul ortodox, acest dor nu este o stare trecătoare, legată de materialitate, ci este sentimentul înrădăcinat în adâncurile ființei noastre, este focul care ne întreține vie simțirea, credința, dragostea. Îți este dor de cineva care e plecat departe, de cineva plecat în lumea veșniciei, dar dorul de Dumnezeu nu este un dor al absenței, deoarece este un dor cu Dumnezeu.
Noi, oamenii, credem că știm să iubim, că știm să-l căutăm pe Dumnezeu. Dar, dacă Îl lăsăm pe El să înalțe scara iubirii din sufletul nostru înspre nemărginirea Sa, ne dăm seama că nu știm mai nimic din taina Lui, dar nici din a noastră. Și asta pentru că taina este acest dor de Dumnezeu, chiar și când ești cu El și te rogi să nu te părăsească niciodată. Aceasta este cea mai profundă frământare a sufletului omului, împlinirea în slava Lui, și nu pentru satisfacții efemere, puerile. Adevărata bucurie care te împlinește este permanenta tânjire după absolutul Său, după iubirea Sa.
Dacă omul nu este în stare să renunțe la sine, la orgoliile sale, la ego-ul său pentru celălalt, pentru Iisus Hristos, vine Dumnezeu înspre om; vine cu lecția iubirii, cu lecția deșertării de Sinele Său, cu mântuirea noastră și cu răstignirea păcatelor noastre pe Cruce. În viața noastră pământească facem sacrificii, mari uneori, pentru familie, prieteni, carieră, vremelnice toate, dar pentru Hristos avem așa de puțină disponibilitate. Constatăm că dorul de a fi cu Hristos a slăbit datorită atașamentului față de realitatea supusă păcatului și zădărniciei. Nu este posibil să ne facem părtași în același timp slavei oamenilor și slavei lui Dumnezeu. Uităm că suntem doar niște călători pe acest tărâm: „Sunt pribeag pe acest pământ: pribegia mea am început-o în leagăn, o termin în mormânt; pribegesc prin vârste, de la copilărie la bătrânețe;.....Pleca-voi, deci, și eu...” scria Episcopul Ignatie Brincianinov.
Mitropolitul Bartolomeu Anania dă o definiție covârșitoare cuvântului DOR: „Dorul este un sentiment. Poate cel mai frumos sentiment pe care poate să-l aibă cineva. Și dacă cel mai frumos și dumnezeiesc sentiment este iubirea, iubirea presupune neapărat sentimentul dorului.” Dor îți este de mamă și de tată, dor îți este de casa părintească după ce te-ai depărtat de ea, îți este dor de țara ta după ce ai rătăcit printre străini. Dorul umple un gol din suflet. Mai este apoi un dor mai neobișnuit, dorul de moarte, de care vorbește deseori și îngerul poeziei românești, Mihai Eminescu. Dar dorul de moarte nu are ca finalitate o dispariție, ci este dorul de nemurire. Dorul cel mai profund este însă dorul de Dumnezeu, acesta este „dorul-dor”. Îl purtăm pe Dumnezeu în suflet, în ființa noastră, fiind părintele nostru, dar deseori ne înstrăinăm de El. Și, după o perioadă de rătăcire, ni se face dor de El. Este o binecuvântare pentru cei ce duc o viață în curățenie sufletească și simt aripile dorului de Dumnezeu!
Mânați de dorul de Dumnezeu, ne întoarcem acasă, poate după îndelungi „călătorii” prin lume, după căutări de sine. Cu inima smerită, trecem pragul casei coleșiți de dor, iar în prag ne întâmpină Tatăl Ceresc, care ne șterge și lacrima de pe obraz, chiar și după ce L-am hulit și după ce L-am răstignit prin păcatele noastre. Ar fi bine să ne întoarcem acasă cât mai des, cu toate neputințele, bucuriile, tristețile noastre. În acest fel ne vom astâmpăra dorul și vom înțelege și vom simți adevărata și nemăsurata Lui iubire, care a făcut din viață veșnicie prin jettfa de pe Cruce.
Să dea Dumnezeu să putem rosti la sfârșitul acestei Săptămâni Mari: „M-am răstignit împreună cu Hristos; și eu nu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine. Și viața mea de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine.” (Galateni 2,20)
„Ce liniștit întâmpini sfârșitul răstignit
când mergi spre El cu nimbul Taborului suit!
Ce naltă-i cununia cu rugul luminos
când crucea-ți este-o slavă alături de Hristos!”
(„Am fost un ceas pe munte”, Traian Dorz)

Prof. Cristina Mirela Rus