Cea mai frumoasă conversație - când soțul și soția tac împreună

          „Numai tăcerea este măreție;  restul e slăbiciune.”

                                                       (Alfred de Vigny)

        Ne  aflăm într-o vreme când liniștea, tăcerea, nu-și mai găsesc teritoriu, agresate fiind de viscolirea vorbelor, de asaltul mass-media, de forfota zilelor. „Vorbesc cu toți și nimeni nu ascultă” zicea Mihai Eminescu. „Tăcerea este un răspuns plin de înțelepciune la multe întrebări”- cugeta persanul Jalaludin Rumi..     

        Nu facem vorbire de tăcerea absolută, de muțenie, ci de tăcerea plină de înțelepciune și sens, care succede vorbelor ori cea care este în așteptarea înfrigurată a unui  eveniment  sau a  unei apariții, precedându-le.     

        Maica Tereza de Calcutta spunea că „Tăcerea este cea mai puternică formă de comunicare”, iar Jean Baptist Lacordaure o vedea ca „a doua putere a lumii”(evident, după cuvânt). Există o măreție a cuvântului și o măreție inegalabilă, maiestuoasă,  a tăcerii.     

        Cât de multe spun ochii pisicii sau ai câinelui  flămând când ne privește! Cât de multe spune privirea celor în suferință! Adesea le vin în ajutor lacrimile, aceste dovezi nerostite ale inimii îndurerate și înfrânte.

        Acesta e sensul vorbelor rostite de Maica Tereza, cum că „Tăcerea este cea mai puternică formă de comunicare”, fiindcă ea a trăit în India în mijlocul unui ocean de suterințe. Aceaste tăceri „vorbesc” mai mult decât    crivățul cuvintelor.

        Să luăm însă situația din titlu, a cuplului în care soțul și soția tac împreună. Tăcerea este vindecătoare  și fericită,  și pot fi situații de două feluri:

        Prima, pentru cazul că s-a ajuns la un acord. Acum, subiecții se privesc fericiți, mai pot vorbi doar gesturile- o îmbrățișare, o atingere caldă, un sărut al păcii și al dragostei etc.

        ”Tăcerea celor fericiți este mai melodioasă decât orice cântec”- spunea Cristina Georgina Rosetti. (Putem extrapola situația și la nivelul  popoarelor care convin să sporească buna înțelegere mutruală, făcând loc păcii și tăcerii).

        În cazul unor dispute, certuri, altercații, părtea mai înțeleaptă se retrage.  E totuși semn bun. Nu se mai aruncă săgeți, „furtuna vorbelor și fulgerul ochilor pieriră” (spune Mihail Sadoveanu în  romanul „Neamul Șoimăreștilor”).     

        Chiar fără un acord, tăcerea e preferabilă. „Tăcerea și timpul vindecă orice. Tăcerea este spațiul de odihnă al sufletului zbuciumat”, spunea Fericitul Augustin.  În pomul tăcerii cresc fructele păcii și împăcării și dragostea va avea odată și cuib. Să știm că „Dumnezeu nu ne-a chemat la ceartă”, zice  dumnezeiescul Apostol Pavel.       

        Tăcerea evită agravarea situației, arată blândețea noastră, liniștește tulburarea mării din suflete, potolește valurile de ură ce se dezlănțuie.

                („Iertați pe cei ce contra vostră

        .       Cu vrăjmășie se pornesc”

recomamdă Al. Vlahuță) Tăcerea este balsamul pentru rănile tuturor. Putem părăsi câmpul de luptă, depărtându-ne, știind că cine nu-ți prețuiește tăcerea, nu-ți va prețui nici cuvintele.       

        În creațiile literare, pauzele, marcate prin virgulă sau puncte de suspensie, adică tăcerile, sunt nu doar momente de respirație, ci ele sculptează ideile, reevaluează în mintea cititorului cele formulate, surprind sensuri tainice.

         (Cei care nu le știu folosi, se lipsesc de o modalitate importantă de sugestie și comunicare estetică. „Pentru a fi scriitor -spunea Caragiale- trebuie talent și...gramatică.”)

        În momente succedante vorbirii, când subiecții cuplului sunt în consonanță deplină, cuvântul apare adesea ca superfluu, și-a pierdut rostul. Eul actorial al lui Nicolae Labiș spune:

        „Iubito, în noaptea asta-mpărătească,

         Lasă tăcerea să vorbească.”     

        Exilarea cuvântului face loc unui mister profund, de început de lume. O durere fără margini, ca și o bucurie mare fac ființa umană să cadă în liniște desăvârșită, într-o retragere în ceea ce numea Francesco Orestano „ascunzătoarea gândurilor”.

        Tăcerea poate să preceadă momentele de copleșitoare solemnitate și semnificație: apariții sau desfășurări evenimențiale     

        În cartea Apocalipsei, la cap.4.5 citim că, în mâna Celui ce șade pe tron, s-a arătat o carte ce avea șapte peceți și un înger puternic a chemat: „Cine este vrednic să deschidă cartea și să desfacă pecețile?” S-a făcut tăcere mare, „căci nimeni în cer și nici pe pământ și nici sub pământ nu s-a aflat vrednic să deschidă Cartea și să se uite în ea.”

        După acest  moment de cutremurătoare și solemnă tăcere,  privitorul, Sf. Ioan Teologul, are revelația Mielului lui Dumnezeu, Leul din Iuda, vlăstarul lui David, despre Care îngerul spune că „va dechide cartea”.

 S-au deschis șase peceți iar după ce a fost dechisă a șaptea pecete, „s-a făcut tăcere (mare în cer-nn) ca la o jumătate de ceas”(8.1-2). Tăcere cerească, precum adâncul mărilor. S-au arătat  apoi șapte îngeri cărora li s-au dat șapte trâmbițe, anunțând fiecare mari urgii. (Trâmbițele anunțau cu fast mare în orașele din vechime evenimentele mari: sosirea regilor,  intoarcerea triumfală din războaie etc.)      

     Împătimitul amator de drumeție, Calistrat Hogaș descrie în „Pe drmuri de munte”cum se pregătește și cum se dezlănțuie o furtună în munți, noaptea. Sunt pagini descriptive de cel mai înalt nivel estetic. Toată „artileria cerească” și fulgerele cutremură împrejurimile. „pământul se cutremură nemernic” și  pretutindeni se revarsă diluvii de apă.

        A doua zi dimineață, în lumina orbitoare a răsăritului de soare, totul strălucea „ca în ziua cea dintâi a creațiunii”, după  năprasnica învolburare: „Imnul tăcerii netulburate se înălța de pretutindeni, ca o rugă de mulțumire către Ziditorul puternic a toată făptura.”

        A ști când să vorbești  plin de curaj și când să te așezi ascultând, solicită întreaga personalitate a celui dotat cu înțelepciune. Cuvintele bine gândite își au originea totdeauna   în tainițele inimii, în tăcere.

        (Zice-se că la Cuviosul Agathon venise într-o zi un grup de tineri  veseli, puși pe glume:

        „-Tu ești păcătosul Agathon pe care-l laudă oamenii? ziseră ei.

        -Păcătosul, da, ăla-s eu.

        -Și ești mincinosul și ereticul Agathon?

        -Da, da, mincinos, dar eretic nu. De Biserică eu nu mă despart.

        -Atunci, fă-ne o minune, că toți zic că ești adevărat sfânt.

        -Știu eu? Vedeți, după coliba aia este un topor. Tăiați-vă capetele și eu vi le pun la loc.

        Speriați, dintr-o dată, tinerii tăcură. Unul dintre ei însă, mai depăratat de grup nu a râs dintru început și cuviosul îl remarcase:

        -Tu de ce taci și nu zici nimic?

        -Cuvioase, mie  mi-e destul să te privesc.-”

Tăcereasa l-a arătat ca singur înțelept dintre aceia.)       

        Adesea ne facem pagubă mare prin cpropriile uvinte, când s-ar fi cuvenit să tăcem, cum spunea Sfântul Efrem Sirul.     

        Dorim să ne arătăm cu aplomb presupuse talente? Multă grijă, fiindcă Abraham Lincoln ne sfătuiește:

        „Mai bine să taci și să fii considerat prost, decât să vorbești și să confirmi că într-adevăr ești”.

        Pescarii știu bine că peștele nu poate fi prins numai dacă deschide gura.     

        Neîndoios, nu toate tăcerile, la grămadă, sunt dovadă de înțelepciune, fiindcă una este tăcerea omului înțelept și alta tăcerea prostului.       

        Să ne aducem aminte cu pietate  de tăcerea lui HRISTOS judecat în Sinedriu, când martori mincinoși veneau unul după altul și se încâlceau în minciuni și acuze.

        IISUS Domnul tace, căci tăcerea este răspnnsul pe care îl dau înțelepții celor nebuni. Numai  arhiereul este invrednicit de un răspuns și de o cutremurătoare profeție:„...de-acum veți vedea  pe Fiul omului șezând de-a dreapta  Puterii și venind pe norii cerului.”(Mt.26,64)

         Și Pilat se miră nespus de tăcerea lui  IISUS, care nu răspunde la  acuzele celor care îi voiau moartea cu orice chip.

        Cât de uriașă ets tăcerea imensului Univers!Cuvinese dar să luăm aminte cu grijă la argintul vorbelor, la aurul tăcerii!...             

        „Dincolo de munții vieții și-ai tăcerii -zice colindul-

        Am cule azi-noapte florile de măr.”

                                                                 Prof. Vasile Găurean