Prof. Mirela Rus: Tăcerea celor sfinte

„Vorbirea despre Dumnezeu este de argint. Tăcerea este de aur.”

            De multe ori suntem în situația în care ne întrebăm dacă să vorbim sau să tăcem, în sensul în care tăcerea înseamnă mai mult decât a nu vorbi. Vorbind mult sau vorbind în deșert, cădem în păcatul vorbirii deșarte. Părinții înduhovniciți au darul de la Dumnezeu de a se ruga în timp ce vorbesc. În acest sens, părintele Sofian Boghiu povestește despre un frate, părintele Ioan, care avea darul Rugăciunii inimii. Părintele Ioan vorbea foarte aprins, cu patos. În timpul acesta, părintele Sofian îl întreba: „Te rogi, părinte?”. Răspunsul a fost: „Da, mă rog.” Astfel, există posibilitatea, acolo unde este voia lui Dumnezeu, de a te ruga în timp ce vorbești.

            Pe de altă parte, vorbim despre mărturisirea lui Dumnezeu sau a credinței în tăcere. O pildă din Pateric ne spune despre un ucenic care l-a rugat pe părintele său să meargă împreună să-L mărturisească pe Hristos. Își iau straie călugărești, pornesc pe ulițele satului, se închină la răstigniri, se închină în biserică și apoi se întorc la mănăstire. Ucenicul este foarte uimit și îl întreabă pe părintele său de ce nu L-au mărturisit pe Hristos. Părintele îi răspunde că tocmai asta au făcut, dar în tăcere, arătând oamenilor care i-au privit ce să facă. Așadar, tăcerea este plină de substanță. Tăcerea sau liniștea este o virtute. Este o expresie a smereniei și a bunătății. Alegem uneori (sau ar trebui să o facem) să nu vorbim, spre a ne proteja aproapele, căci, după cum afirmă și Albert Camus, „un om este mai mult om prin lucrurile pe care le tace, decât prin cele pe care le zice.”

            Sfinții părinți vorbesc despre tămăduirea prin tăcere, iar vindecările făcute de Mântuitorul Hristos au fost făcute tot prin tăcere sau prin cuvinte puține și scurte. Cea mai frumoasă și tainică tăcere este cea a lui Dumnezeu. Aceasta ne vindecă frica, singurătatea, este vie și ne învață despre El, despre noi. Dumnezeu nostru este unul al tăcerii, al liniștii. Ca să-l auzim pe cel de lângă noi, trebuie ca și noi să tăcem. Tăcând, auzim nu numai cuvintele celuilalt, ci auzim și tăcerea acestuia. Auzim și glasul naturii care ne înconjoară și al frumuseții acesteia. Dar suntem atât de surzi și de zgomotoși, încât nu auzim cântecul vindecător al Creației divine. Suntem atât de orbi încât nu vedem lumina din noi și de lângă noi. O întâmplare spune că erau doi prieteni buni; unul dintre ei s-a hotărât să trăiască o vreme într-o junglă, iar celălalt a rămas în marele oraș zgomotos în care locuia. Cel plecat să exploreze viața din junglă s-a adaptat treptat la viața acesteia, s-a aclimatizat și a descoperit farmecul pe care aceasta i-l oferea. Însă după o vreme a trebuit să se întoarcă în locul în care își ducea traiul de zi cu zi. A revenit la viața „dintre betoane”. Întâlnindu-se cu prietenul său și făcând o plimbare prin oraș, cel revenit din junglă se oprește din mers și spune că a auzit un greieraș. Camaradul său îl privește șocat, deoarece el nu auzea decât zgomotul mașinilor, al claxoanelor....În mod surprinzător, la câțiva metri, găsesc un petic de iarbă și într-adevăr, acolo era un greieraș care cânta. Concluzia și morala acestei întâmplări este că fiecare aude ceea ce simte, vede ceea ce dorește sau de ce are nevoie. Și atunci ne punem întrebarea, pentru unii retorică: în lumea asurzitoare a banilor, a zgomotelor de tot felul, mai auzim sau mai știm să ascultăm tăcerea celor sfinte?

            Doar în retragere și în tăcere putem găsi armonia cu Dumnezeu. Și în tăcere descoperim o expresie a interiorului nostru. Părintele Dumitru Stăniloae arată într-un studiu că „în tăcere, adâncul nostru e lucrător. Când vorbim, e împiedicat să lucreze. În tăcere, el se întâlnește cu Duhul dumnezeiesc.......Prin tăcere ne ridicăm în planul infinitului și al indefinitului trăit în mod deplin.” Astfel, cuvintele nu sunt pentru acel infinit dumnezeiesc, pentru taina întâlnirii noastre cu Dumnezeu, ele sunt mai mult pentru realități limitate, pentru „lucrurile mărginite ale lumii din afară”.

            Tăcerea nu înseamnă neapărat că  nu avem răspuns. Ea poate însemna de cele mai multe ori o expresie a dragostei. Sfântul Serafim de Sarov spunea: „Dobândește pacea lăuntrică și mii de oameni își vor găsi mântuirea lângă tine.” Unii părinți sau simpli oameni, prin  însăși prezența lor sau intrarea lor pe ușă, răspândesc lumină și dragoste. Pacea lăuntrică, liniștea sunt tămăduitoare. Aceste lucruri care nu se văd, dar se trăiesc, pot aduce vindecarea și mântuirea.

            În rugăciune este necesar la un moment dat să ne detașăm de cuvinte, ascultând în tăcere ceea ce Dumnezeu binevoiește a ne spune. Atunci când Acesta a intrat deja în inima noastră, nu mai este nevoie a-L mai chema, ci doar a contempla și a asculta. Deoarece Dumnezeu nu poate fi ascultat decât în tăcere. Iisus Hristos ne îndeamnă să ne adunăm atunci când ne rugăm. Nu putem ajunge la acel „dar al liniștii” despre care vorbesc sfinții părinți înainte de a vedea, de a auzi zgomotul vântului, al valurilor uneori mult prea agitate ale acestei vieți și de a fi purtați de acestea. Frumusețea curcubeului și a unui răsărit de soare nu pot fi simțite decât de către cel care a navigat pe o mare învolburată și s-a luptat cu furtuna.

            „Nu pierde niciodată șansa bună să taci!”(Will Rogers ) Dar cum să taci când ai putea să răzbuni o jignire, o umilință...? Cum să taci taci când îți auzi gândurile învălmășindu-se și strigând să fie exprimate? Cum să taci, când crezi că poți străluci în fața celor care te vor asculta?... Este o poveste japoneză despre un om care avea o pasăre rară pe care o ținea într-o colivie și o îngrijea. Cu cât trecea timpul, pasărea devenea din ce în ce mai frumoasă. Într-o zi, din neatenție, ușa coliviei a rămas deschisă și pasărea a zburat. A ajuns atât de departe și a trecut prin atâtea nenorociri, încât a venit înapoi la stăpânul ei într-o stare deplorabilă. Mai mult de atât, a provocat atâtea neplăceri  multor oameni, care au ajuns să îl urască pe stăpânul ei. Cu toate că omul a închis pasărea din nou, nu a reușit să repare pe deplin stricăciunile făcute de aceasta. Concluzia: cei care lasă gândurile răzlețe, poate uneori necugetate, să scape din „colivie”,  pot avea parte de neajunsuri sau suferințe. Mulțumește și fii fericit dacă ele nu se întorc zdrobite și pline de răni pentru cel care nu-și îngrijește zborul. „Câtă vreme ții gândurile întemnițate, ele îți aparțin.”

            Tăcând, omul are posibilitatea să îl asculte pe celălalt. Un creștin trebuie să facă din tăcerea lui un dialog cu Dumnezeu. Va urma exemplul îngerilor, care sunt „vestitori ai dumnezeieștii tăceri”. Tăcerea are roade dintre cele sfinte: răbdare, blândețe, liniște, tărie de caracter, pentru că „dacă cetatea sufletului nu are zidul tăcerii, ea rămâne descoperită săgeților dușmanului.” (Sfântul Grigorie cel Mare) Personajul lui Shakespeare, Hamlet, spunea înainte să moară: „restul e tăcere”.

            Ne punem întrebarea de ce suntem neliniștiți, anxioși, stresați, bolnavi...? Suntem bolnavi când nu mai avem echilibru, când ne împrăștiem, când ne risipim, când devenim zgomotoși sau ne lăsăm pradă zgomotelor care ne sunt obstacole în comunicarea cu Divinitatea. Însă, „sfânta tăcere” este cea mai bună terapie. Când toate tulburările și toate gândurile și zgomotele încetează, se deschid cerurile...

            „Dacă vei ajunge în orice fel de împrejurare grea, biruința nu stă decât în tăcere.”

                                                                              (Avva Pimen)