Prof. Mirela Rus. HRISTOS A ÎNVIAT! CRUCEA ȘI LUMINA VIEȚII VEȘNICE

            Dumnezeu este expresia iubirii, este o structură jertfelnică, trăitoare și grăitoare. Sărbătoarea de Paști este despre jertfă, și anume despre jertfa ca dar.

            Însă, Iubirea a fost răstignită pe un deal, pe Golgota. Deși pe Crucea răstignirii era toată durerea umanității, Iisus – OMUL nu a strigat, nu s-a văietat, nu a blestemat și nici nu a fugit pentru a scăpa. Iubirea s-a lăsat răstignită, a tăcut și, cu mâinile întinse spre a putea cuprinde în îmbrățișarea Sa toată lumea ce nu înțelegea nimic, a spus: „Tată, iartă-i, că nu știu ce fac…!”

            Durerea lui Hristos cel Răstignit cuprinde în ea întreaga durere a umanității: durerea neînțelegerii, durerea singurătății, durerea părăsirii, durerea trădării. Toate acestea însumează ceea ce înseamnă durerea morții.Omul nou, Hristos, Adamul cel nestricat, trăiește durerea morții în toată măsura ei. El moare atât pentru început, cât și în sensul ultim, final, pentru a birui moartea. Pe cruce, Îi este sete, însă nu doar de apă. Îi este sete și de noi, de dragostea și credința noastră. Însă omul nu știa să iubească, dându-I în loc de apă, oțet. L-am încoronat cu spini, nu înspre slavă, ci tot înspre durere. „La umbra crucii sale”, stă Maria, maica îndurerată ce își plânge Fiul, zdrobită de jale și suferință. Lacrimile sale cuprind toate lacrimile mamelor în suferință, ea plânge tot ce e curat și sfânt în lume.  

            Crucea suferinței nu este altceva decât un mod de a înțelege și a cunoaște calea și jertfa lui Hristos. Iadul suferinței nu este dat spre moarte, ci spre încercarea credinței, spre a ne apropia de taina răstignirii și a pogorârii lui Hristos la iad. Învierea lui Iisus Hristos semnifică rezistența la iad, la mizerie, este forma fundamentală a existenței noastre.

            În preajma Mariei, mamei lui Hristos cel Răstignit, stă o altă femeie cu inima frântă, Maria, și de asemenea, Magdalena, ce spală și ea cu lacrimile ei pământul pe care a curs sângele Vieții Înseși. Doar Iuda nu se potrivește acestui tablou, el stând într-un colt de singurătate și doar târziu căința licărește în sufletul său. Însă durerea lui nu mai poate să-I aducă mântuire, nu e vindecătoare, fiindcă el a vândut și a „ucis” Iubirea. Ceea ce nu a înțeles el și mulți ca el nu înțeleg, că Iubirea doar se jertfește, și uneori în deplină tăcere.

            În această tăcere, pe lemnul greu al Crucii, Hristos nu moare, ci face din pământul arid să răsară iar verdele ierbii, seamănă iertarea și dragostea în uscăciunea sufletelor noastre,

            În rugăciunea din grădina Ghetsimani, Iisus Hristos arată ucenicilor Săi și ne arată nouă tuturor cum să ne rugăm când suntem încercați și zdrobiți de viață, de povara ei: „Tată, dacă voiești, depărtează paharul acesta de la Mine. Totuși, facă-se nu voia Mea, ci a Ta!” Mântuitorul este sincer, ne învață să fim la fel de sinceri. Nu găsim cuvintele potrivite, nu avem pe buze rugăciunea perfectă?! Putem să ne rugăm nepotrivit, imperfect, dar cu inima deschisă. Nu există alt drum pentru a ajunge la predarea totală în brațele Creatorului! Dacă nu exista acest fel de rugăciune din grădina Ghetsimani, strigătul vieții, al victoriei, „Hristos a Înviat!”, „Adevărat a Înviat!„, nu ar fi existat. Sinceritatea, agonia chiar cu care ne rugăm, reprezintă pasul dintre înfrângerea noastră și încredințarea ființei noastre lui Dumnezeu. Între zdrobirea, chinul nostru și El, este o bătaie de inimă doar.

            Ucenicii parcă au uitat de dragostea Învățătorului lor, noi toți uităm deseori de Ea. O îngropăm adânc sub măsura tuturor lucrurilor stabilite de noi, oamenii, ce suntem „Chipul slavei Sale”.Însă Hristos a venit și, pe crucea înfiptă în pământ, a curs sângele Său, Mielul lui Dumnezeu S-a dăruit și S-a jertfit pentru noi. Acesta este darul suprem al Iubirii ce Se înalță în taină. Se înalță precum păsările în zbor. Acestea nu strigă, nu țipă când se înalță, fiindcă ele își trăiesc zborul. Zborul, înălțarea, trebuie câștigate, parcurse cu inima deschisă, chiar dacă aceasta este înfrântă.

            Hristos ne învață să nu ne temem de cruce, să nu ne temem de suferință. Fiecare cădere este urmată de un nou zbor, fiecare moarte este spre o Înviere. Ridicarea din cădere se face în tăcere, ca și aripa frântă a păsării care se vindecă tot în tăcere și zboară din nou spre Lumină. Așa și sufletul omului, după moarte, zboară spre Lumina Învierii, ușor ca o pană, ca aripa unui fluture.

Lumina din interior, eliberarea care vine odată cu zborul, pe acestea nimic din afară nu le poate doborî!