Fiecare femeie (mamă) are Cerul ei

Am auzit o povestioară turcească ce spune despre o vrăbiuță care, în vreme de furtună, când tunetele și fulgerele începeau a înspăimânta lumea, ea se culca pe pământ, ridicându-și piciorușele spe cer. O vulpe a intrebat-o de ce face asta. Vrăbiuța i-a spus că vrea să ocrotească pământul, care adăpostește atâtea ființe. „-Îți dai seama ce s-ar întâmpla dacă cerul s-ar prăbuși sub furtuna năpraznică? De aceea ridic picioarele, ca să-l sprijin.” Vulpea s-a mirat, întrebând-o cu oarecare ironie cum crede ea că ar putea sprijini cerul nesfârșit cu piciorușele ei fragile. Vrăbiuța i-a răspuns plină de încredere: „-Fiecare cu Cerul lui!”

            Vrăbiuța gingașă, aparent fragilă, neputincioasă, în schimb plină de speranță și dragoste, poate fi întruchiparea femeii, în special a mamei, care îndrăznește, cu toate puterile sale, uneori cu ultimele puteri, să sprijine Cerul spre a-i proteja pe cei de care are grijă. Forța sa stă în iubirea cu care a fost înzestrată, în tăria de caracter și în puterea jertfei sale. Doar femeia și mai ales cea care este mamă știe sau învață cum e să știi să mori din dragoste în fiecare zi, în fiecare clipă! Ceea ce mintea și rațiunea nu poate sau nu pricepe, oricât de strălucită ar fi, poate dragostea. Dragostea unei mame învinge moartea, biruiește iadul din sufletele noastre și deschide porțile Raiului. Sufletul unei femei și mai cu seamă sufletul de mamă este precum un sfeșnic, inima sa este candela ce nu se stinge și untdelemnul din ea, iar dragostea ei este lumina cea veșnică.

            Prin Maica Sfântă, Pururea Fecioara Maria, femeia a devenit un leagăn al vieții și al iubirii. Femeia a stat lângă Crucea Răstignirii, lacrimile Sale L-au însoțit pe Domnul Iisus Hristos spre Calvar. Dacă prin Eva a venit căderea, la ademenirea șarpelui, Învierea i S-a vestit tot ei, femeii. Tot ea, femeia, a a ținut la pieptul său martirii și mucenicii, tot ea a dat viață celor care au slujit iubirii, tot ea, femeia, a sădit sămânța dragostei pentru Hristos.

            Am fericirea de a crește și de a face să se înalțe frumos suflete pure de copii. Unul dintre aceștia mi-a luminat una din zile răspunzându-mi la o întrebare prin afirmația: „Părinții (și mai cu seamă mama) sunt asemenea lui Dumnezeu. Și asta pentru că mama sau părinții dau viață, ori numai Dumnezeu dă viață.” Este cea mai sinceră și adevărată „definiție” a dragostei părintești.

            În ultima vreme se tot vehiculează ideea egalității dintre femeie și bărbat. Însă unii oameni înțelepți, ancorați la valorile morale, creștine, afirmă că această egalitate este un dezastru. Atâta vreme cât femeia este creată pentru ceva, iar bărbatul pentru altceva, cuvântul „egal” nu își are rostul. Femeile au capacitatea uimitoare de a ocroti și de a da viață, bărbatul vine cu puterea sau abilitatea de protector al vieții. Bărbaților le este frică atunci când văd într-o femeie dorința de competiție, de luptă, deoarece ei doresc să găsească acea fărâmă de fragilitate pe care să o ocrotească. Bărbații au nevoie să cîștige, să dovedească faptul că au putere, pe când femeia nu trebuie să dovedească asta, ea este deja puternică. Ea nu trebuie să se simtă un egal al bărbatului ca să fie puternică, ea este puternică prin sensibilitatea sa, prin capacitatea de a se jertfi. Femeia dovedește mereu că este creator, bărbații au nevoie în schimb să demonstreze că pot crea ceva. Și au nevoie de confirmarea ei și de admirația acesteia. Dar o femeie nu are această nevoie. Dorește doar să fie iubită.

Dacă bărbatul este simbol al puterii, femeia este, după cum spune poetul Grigore Vieru,  „puterea frumuseții”. Mergând mai departe, aș dori să arăt ceea ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur, și anume, că femeia este „liman al bărbatului.” Există un citat care zice: „Femeia este o rază a lui Dumnezeu” (Rumi). Acea rază care luminează calea copiilor ei, care dă speranță și sub aripile căreia vei găsi întotdeauna iubire chiar și când sufletul ei plânge.

            Acest fel de dragoste cum e cea a mamei ar putea curăța întreg pământul de toată necurăția lui și l-ar putea face asemenea raiului. Este dragostea care s-a întâlnit și s-a contopit cu iubirea care uită de sine și se dăruiește complet.

            Femeia este înzestrată de la Dumnezeu cu atâtea vrednicii, este soție, este mamă, este gospodină. Un părinte înduhovnicit spunea că este „întreita minune.” Când spui femeie, spui univers, când spui soție, spui lumină, când spui mamă, spui însăși viață. Femeia, în special cea care este mamă, umple casa, desăvârșește fericirea, umple universul și umple Cerul! Este în atâtea locuri și este capabilă de atâta jertfă, iar uneori nici măcar nu își dă seama de asta. Deoarece ea este o taină. Gândindu-ne la cea care ne-a dat viață, de câte ori nu și-a ascuns lacrima în colțul maramei doar pentru a ne face pe noi fericiți, de câte ori nu am putut opri timpul pentru a i-l dărui ei și nu am făcut-o! Ea este o zbatere, o trudă nesfârșită, este glasul lui Dumnezeu pentru noi! O, dar ajungem să prețuim fiecare clipă jertfită doar când umerii ei, ai mamei, sunt plecați sub povara grijilor și-a timpului sau când Dumnezeu alege să o cheme la El!

            Să facem din fiecare zi din viața noastră un dar pentru femeie, mai cu seamă pentru cea care ne-a adus pe lume, căci Dumnezeu o iubește și Dumnezeu este cu ea!

CHIPUL TĂU, MAMĂ

            Grigore Vieru

Chipul tău, mamă,
Ca o mie
De privighetori rănite,
Ochii tăi
În care s-au întâmplat
Toate
Câte se pot întâmpla
Pe lume!
Lacrima ta:
Diamant ce taie-n două
Oglinda zilei.
Nedespărțită de cer
Ca apa de uscat,
Locuiești o casă
Cu două ferestre:
Una ce dă spre viață,
Alta cu fața spre moarte,
La fel de limpezi amândouă.
O, mamă,
Spre mine mâinile-ți întinde:
Spre cel
Care cu dor te-așteaptă,
Și ție apropiindu-mă,
Apropie-mă liniștii ce ești.
Acum și-ntotdeauna.