Pr. Radu Liviu Roșu: Sinceritatea – secretul fundamental al vieții

Plecând în analiza acestui subiect atât de sensibil în societatea noastră, constatăm faptul că virtutea sincerității este din ce în ce mai rară. Sinceritatea este lumina ce străbate cel mai adânc din sufletul uman, este oglinda în care se reflectă adevărul și autenticitatea noastră. Ea este un dar pe care ni-l oferim nouă înșine și celor din jur, o comoară rară ce aduce căldură și claritate în universul relațiilor noastre.

Într-o lume plină de umbre și aparențe, sinceritatea este o stea ce strălucește cu putere, ghidându-ne prin întunericul incertitudinii. Ea este raza de lumină ce ne ghidează către înțelegere și empatie, îmbogățind conexiunile noastre cu ceilalți. Fără să se ascundă în spatele măștilor sau a iluziilor, sinceritatea ne permite să fim noi înșine, autentici și liberi.

Deși uneori poate fi dificil să fim sinceri, pentru că adevărul poate aduce și momente neplăcute, este esențial să nu ne abatem de la acest principiu. Sinceritatea este o virtute ce nu poate fi înlocuită, iar consecvența în a ne exprima adevărul, chiar și în fața adversității, construiește un caracter puternic și demn de respect.

Sinceritatea e o lecție importantă și pentru dependentul în recuperare, mai ales pentru că mediul natural al dependentului activ e minciuna și înșelătoria. Aici se simte el cel mai fericit și mai sigur. Deseori un dependent va spune mai degrabă o minciună decât adevărul pentru că el poate ”controla” minciuna, pe când adevărul e dincolo de controlul său.

O minciună poate fi orice dorește el să fie, pe când adevărul ”vine de-a gata”. Odată ce își însușesc un concept, dependenții sunt în pericolul de a-l vedea într-o manieră alb–negru. Ei trebuie să învețe că deși ceva poate fi adevărat, nu e neapărat bine sau etic să spună acel adevăr. Asta e foarte dificil pentru ei.

 În formularea Pașilor Recuperării, mai ales a Pasului Nouă, se spune că e important ca dependentul să spună adevărul, dar nu și atunci când adevărul poate să cauzeze mai mult rău – caz în care trebuie să se abțină să facă ceva.

 În treapia prin cei 12 Pași, nu folosim Pașii pentru a justifica vreun comportament care, în timp ce pretindem că reparăm greșelile ar cauza, de fapt, mai multă durere decât cea pe care dorim să o înlăturăm – va lua forma unei pedepse, nu a unei încercări de reparare a greşelilor.

Sinceritatea de dragul sincerității e necesară la orice nivel al vieții persoanei aflate în recuperare, mai ales pentru a combate faptul că lipsa sincerității e atât de ușoară. E nevoie de mari eforturi pentru a fi sincer tot timpul, în special dacă am fost privit de către familia de origine ca o persoană indecentă, periculoasă sau, pur și simplu, incomodă.

De exemplu, în familiile alcoolicilor în care tatăl bea, faptul că el bea și cauzează probleme, poate să nu fie un subiect de discuție sau nici măcar de comentat. În acest fel, copiii învață că există anumite subiecte care, pur și simplu, nu pot fi discutate, astfel că le șterg de pe lista lucrurilor despre care vorbesc.

Să fii sincer, în ziua de astăzi, este, pentru cei mai mulți, o naivitate, o aberație chiar, adică nu se poate sau nu trebuie. Vei fi expus să pierzi totdeauna când vei fi sincer, aceasta este concepția celor mai mulți, astăzi, despre sinceritate!...

Cei mai mulți, însă, nici nu știu ce înseamnă acest lucru. Am fost și suntem învățați să nu fim și nici să nu devenim chiar atât de sinceri! De cele mai multe ori, acest principiu este ocolit, este călcat în picioare și este denaturat!...Oare care să fie, totuși, regula după care trebuie să folosim sinceritatea?

Sinceritatea capătă o însemnătate mult mai importantă atunci când vorbești despre a fi sincer cu tine însuți. Adică, să fii sincer cu tine însuți este nevoia zilei de astăzi. A fi sincer cu tine este un pas înainte și în sus. A fi sincer cu tine înseamnă să știi să devii sincer cu cei de lângă tine!...

Se pierd foarte multe atunci când acest fel de a ne exprima este denaturat sau folosit altfel de cum trebuie. A nu fi sincer este primul pas spre a spune din ale tale, a nu fi sincer înseamnă să folosești ceva care înlocuiește adevărul. A nu fi sincer este, pentru cei de lângă tine, de fiecare dată, o crimă care nu se vede dar se simte! Poate mai mult o moarte sigură, dar lentă, atât a ta, cât și a celui care te ascultă.

A nu fi sincer înseamnă să folosești ceva care este între “Da, da!” și “Nu, nu!”. A nu fi sincer cu tine astăzi, costă mult; atât de mult, încât niciodată nu vei putea recupera veșnicia! De fapt, suntem cu toții pe acest pământ, în condițiile date, rezultatul unei experiențe a neascultării și a nesincerității față de Dumnezeu!

În jurul nostru există o lume care este, în mod evident, tot mai învăluită în misterele neadevărului și ale minciunii. Mulți oameni spun una, acționează și gândesc alta, mulți cred una și fac alta, și cei mai mulți nu știu ce înseamnă să fie sinceri cu ei înșiși.

Suntem chemați să învățăm și să experimentăm, zi de zi sinceritatea. În plan orizontal, în plan vertical și în sistemul interior al ființei noastre. Să fii sincer cu tine însuți, este primul pas spre mai departe. Pierdem atunci când nu suntem sinceri cu cei de lângă noi, pierdem și atunci când alții ne abordează și tratează cu nesinceritate. Pierderea cea mai mare este atunci când nu știm și nu vrem să fim sinceri cu noi înșine!

Pentru mulți, sinceritatea este o problemă, o problemă mică sau una mare. Important este că fiecare dintre noi va trebui să stea față în față cu nesinceritatea lui, într-o bună zi.

Să învățăm chiar astăzi să fim sinceri cu noi înșine! Mâine vom putea fi sinceri cu cei de lângă noi! Și, în final, vom putea câștiga lupta care este pentru fiecare un examen, și anume ca sinceritatea să devină pentru noi un principiu.

A fi sincer cu cei de lângă noi și, mai presus de aceasta, a încerca să ne reparăm greșelile, nu este același lucru cu a salva lumea sau cu a transforma viața persoanei față de care ne reparăm greșeala. Uneori, aceasta abia va observa, iar alteori (de exemplu, atunci când  persoana a murit sau s-a mutat) nu e posibil să-ți repari greșelile decât în moduri simbolice.

Principiul important aici e că nu ne reparăm greșelile de dragul lor, ci de al nostru. Calitatea reparării greșelilor e importantă, iar răspunsul e, de fapt, irelevant.

Sinceritatea și adevărul sunt vitale în relațiile umane și în relația cu Dumnezeu, fiindcă sinceritatea este lumina faptelor noastre, este temelia vieții spirituale, fiindcă adevărul este ceea ce ne unește pe noi oamenii și ne face liberi și unici. Cu atât mai importantă este în repararea greșelilor, pentru ca nu cumva lipsa sincerității, să se transforme în îndreptățire.

Un om sincer este un om care nu dorește să pară mai bun decât este în ochii celor din jurul său, care se descoperă cu bune și cu rele, care conștientizează că nu este perfect, că pe lângă calități are și multe defecte, defecte care l-au împins la multe greșeli

Sinceritatea poate deveni obstacol atunci când nu implicăm și iertarea. În clipa în care cugetăm la o relație strâmbă sau ruptă cu cineva anume, emoțiile pornesc în defensive. Ca să scăpăm de privitul în față al lucrurilor rele pe care le-am făcut noi altora, ne concentrăm cu ura asupra răului pe care ni l-au făcut nouă persoanele respective.

Această atitudine este reală mai ales atunci când vreun om ne-a făcut cu adevărat mult rău. Triumfători, ne legăm de comportamentul incorect al acelei persoane și-l folosim ca o scuză perfectă, pentru a minimaliza sau a da uitării propria noastră comportare. Aici este mare nevoie să ne stăpânim, sută la sută. Nu prea are sens să râdă ciob de oale sparte. Dacă vrem să iertăm, măcar să o facem cu sinceritate.

Să ne amintim, că nu numai dependenții sunt victime ale emoțiilor dereglate. În plus, este de obicei - adevărat că apucăturile dependenților, pe când consumau, au agravat defectele altora. Nu odată și-au împins prietenii până la limita răbdării și am reușit să-i facem negri de mânie chiar și pe acei oameni care nu dădeau nici două parale pe noi.

Spiritul dependentului, mereu arțăgos, stârnește furia în ceilalți. Minciunile și înșelăciunile lui îi privează pe alții nu numai de bunurile lor lumești, ci și de securitatea emoțională și de pacea sufletească. De-a dreptul îi invită să devină disprețuitori și răzbunători.

Este primordial ca dependentul să recunoască în acest pas faptul că, adeseori, comportamentul lui în relațiile cu ceilalți nu a fost întocmai cu principiile lui morale.

Odată ce dependentul a trecut la înfăptuirea Pasului 8, a trecut de fapt la  începutul sfârșitului izolării de semeni și de Dumnezeu.

”Nu e întotdeauna bine să spunem tot ce avem pe inimă, dar să căutăm să n-avem pe inima decât ceea ce am putea spune”  - P. Janet

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți!

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!