Pr. Radu Liviu Roșu: Judecarea personală – avantaj în urcușul duhovnicesc

”A te judeca pe tine însuți este mult mai greu decât a-i judeca pe alții. Dacă ajungi să te judeci cum trebuie, înseamnă că ești într-adevăr un om înțelept.” Antoine de Saint-Exupery

Principalul conflict care există în conștiința noastră este cel dintre ceea ce suntem și ceea ce ne dorim să fim. De fapt, esența experienței umane este dualitatea. Viața și moartea, binele și răul, speranța și resemnarea coexistă în toți oamenii și se manifestă în toate aspectele vieții noastre.

Dacă nu am experimenta teama, nu am putea cunoaște curajul. Dacă nu ne-am confrunta cu necinstea, nu am putea recunoaște onestitatea. Și totuși, marea majoritate a oamenilor își contestă propria natură dualistă.

Atât timp cât trăim cu prezumția că suntem o ființă unitară care dispune de o gamă limitată de calități umane, merită să ne punem întrebarea de ce nu suntem mai satisfăcuți de viața noastră actuală. De ce avem acces la atât de multă înțelepciune, dar nu avem tăria și curajul de a ne pune în aplicare cele mai bune intenții și de a face alegeri inspirate? Și ceea ce este mai important, de ce continuăm să acționăm în detrimentul sistemului nostru de valori și al principiilor în care credem?

În Pasul 4, în acest loc la care dependentul nu s-ar fi gândit niciodată, există cheia care poate debloca întreaga lui putere, fericirea și capacitatea lui de a-și trăi deschis viața. Dependentul a fost condiționat de mic să se teamă de latura umbrită a vieții lui și de natura lui necunoscută.

E bine ca dependentul să ţină minte că acesta e Pasul Patru, nu Pasul Unu. E important să-și admită neputinţa, să caute ajutorul lui Dumnezeu şi apoi să se predea lui Dumnezeu, înainte de a încerca să facă Pasul Patru. Altfel, Pasul Patru se va transforma într-o auto-condamnare.

Ori de câte ori își surprinde un gând întunecat sau un comportament pe care îl consideră inacceptabil, dependentul, și nu numai, o ia la fugă, refugiindu-ne din nou în bârlogul lui. Speriat, se ascunde aici, rugându-se și sperând că gândul sau comportamentul respectiv vor dispărea de la sine.

De ce procedează astfel? Deoarece se teme că oricât de mult ar încerca, nu va putea scăpa niciodată de această parte întunecată a ființei lui. Deși toată lumea își ignoră sau își reprimă latura întunecată, realitatea este că evitarea ei nu face decât să îi amplifice acesteia puterea.

Negarea ei nu conduce decât la și mai multă suferință, la și mai multe regrete și la și mai multă resemnare. Iar acest lucru este valabil pentru toată lumea și în special pentru persoanele dependente.
Dacă refuzăm să ne asumăm responsabilitatea și să extragem înțelepciunea ascunsă sub suprafața minții noastre conștiente, umbra va prelua controlul asupra noastră și se va dezlănțui nestingherită, făcând ce va dori cu noi.
Sub incidența ei, latura noastră întunecată ia decizii în locul nostru, răpindu-ne astfel dreptul de a face alegeri conștiente legate de alimentele pe care le consumăm, de banii pe care îi cheltuim, de dependențele noastre etc.

Ea ne incită să acționăm în moduri la care nu ne-am fi gândit niciodată și ne risipește energia vitală prin obiceiurile noastre proaste și prin comportamentele noastre repetitive. Ea ne împiedică să ne manifestăm așa cum am dori, să ne afișăm deschis adevărul lăuntric și să trăim o viață autentică.
Noi nu ne vom putea elibera niciodată de comportamentele care ne pot face rău atât timp cât nu ne vom accepta propria dualitate. Atât timp cât nu vom recunoaște și nu vom deveni conștienți de tot ceea ce suntem, efectul laturii noastre întunecate va continua să ne orbească şi să ne controleze viața.

Efectul poate fi văzut pretutindeni. El este practic omniprezent, putând fi recunoscut în toate aspectele vieții noastre. Citim despre el pe Internet. ÎI vedem la știrile de seară, dar și la prietenii noștri, la membrii familiei noastre sau la străinii de pe stradă, la persoanele dependente. Dar cel mai semnificativ este faptul că îl recunoaștem în gândurile noastre, în comportamentele și în interacțiunile noastre cu ceilalți oameni.
Din păcate, noi ne temem că dacă vom proiecta lumina conștiinței asupra acestui întuneric ne vom simți rușinați, sau chiar mai rău, că vom trăi coșmarul vieții noastre. Gândul la ce am putea descoperi în interiorul nostru ne sperie, așa că preferăm să ne îngropăm capul în nisip ca struții și refuzăm să ne confruntăm cu latura noastră întunecată.
Programul nostru, și în special Pasul 4, ne arată că adevărul este altul. El prezintă acest adevăr dintr-o altă perspectivă diferită, care poate schimba pentru totdeauna viața.
Acest adevăr este că dacă te confrunți cu conștiința ta întunecată se va petrece exact opusul lucrurilor de care ne temem. În loc de rușine, vom simți compasiune. În loc de stânjeneală, vom dobândi curaj. În loc de limitare, vom trăi o stare de libertate.
Dacă nu este confruntată, latura întunecată rămâne o cutie a Pandorei plină cu secrete care - ne temem noi - ar putea distruge tot ceea ce iubim și prețuim în viață. În realitate, dacă am deschide cutia, am descoperi că ceea ce se află în interiorul ei are puterea de a ne modifica pentru totdeauna viața în bine.
În primul rând, am scăpa de iluzia că latura întunecată ne poate invada în totalitate și am începe să vedem viața într-o lumină nouă. Compasiunea pe care am simți-o față de noi înșine ne-ar reaprinde încrederea în sine și curajul, iar acest lucru ne-ar face să ne deschidem inimile față de cei din jurul nostru.

Puterea pe care am descătușa-o ne-ar ajuta să dizolvăm teama care ne-a ținut atât de mult timp în loc și ne-ar determina să ne avântăm cu curaj înainte, către împlinirea potențialului nostru suprem.
Departe de a se dovedi înspăimântătoare, îmbrățișarea acestei laturi ne-ar permite să redevenim integri, să ne regăsim identitatea reală, să ne asumăm din nou puterea personală, să ne descătușăm pasiunea și să ne îndeplinim visele.
Odată ce am inițiat această activitate, e mai ușor să începem să ne iertăm pe noi înșine pentru rolul pe care l-am jucat noi în evenimentele care ne-au cauzat resentimentele.

Sunt momente în care simți nevoia să auzi doar liniștea, să fii doar tu cu tine pentru a face curat în gânduri, în doruri, în oameni… Să-ți pui pe cântar trecutul și prezentul, faptele, propriile defecte și greșeli. Să analizezi cu cine vei merge mai departe pe drumul vieții și cine merită să plece la groapa istoriei.
Sunt momente în care ai nevoie să evadezi și să plângi. Să plângi fără a te gândi dacă cineva te vede, te judecă, te înțelege sau nu. Ai nevoie să fii singur pentru a fi sincer cu tine însuți, pentru a te regăsi, a-ți vindeca rănile, a (te) ierta, a o lua de la capăt, a merge mai departe… Ai nevoie să te opreşti și să-I acorzi timp lui Dumnezeu șă-Și facă lucrarea în și prin tine.
Sinceritatea e o calitate pe cât de rarisimă pe atât de prețioasă. Într-o societate otrăvită aproape că nimeni nu mai este sincer, la mijloc fiind frica de dezamăgire, suferință, trădare, tulburări emoționale, manipulare dau folosire în anumite scopuri.
Tocmai din acest motiv, uneori ai nevoie să stai de vorbă cu tine sau să fugi undeva în sânul naturii și să asculți foșnetul frunzelor sau susurul apei și să ”furi” din energia ei, să-ți umpli vidul sufletesc cu gânduri pozitive și să conștientizezi că, orice s-ar întâmpla, deasupra vieții tale mereu rămâne o bucată de cer senin.
Nu e bine să tot vânturi trecutul, nici să te gândești non-stop la viitor și să-ți faci planuri deșarte. E important să fii ancorat în prezent, să trăiești clipa, să te bucuri de fiecare zi, oră, secundă ca și cum ar fi ultima.

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți.
Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!