Pr. Radu Liviu Roșu: Mărturisirea – Cum pot fi și cum pot simți că sunt iertat?

Dacă ne mărturisim păcatele, credincios este El și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de toată nedreptatea. (1Ioan 1:9)

Dragi cititori, după ce am trecut și de luminatul praznic al Învierii Domnului, iată-ne ajunși și la principiul al cincilea al terapiei de recuperare din boala dependenței. Acest principiu este profund descris în Sfânta Scriptură și este esențial atât pentru mântuire cât și în recuperarea din dependențe.

Dacă există un singur lucru la care dependenții nu sunt deloc buni – indiferent dacă au consumat sau nu – este să spună adevărul despre ei înșiși. Întreaga situație a dependenței se bazează în mare parte pe lipsa adevărului.

Deși Pasul Patru nu e la fel de explicit ca Pasul Cinci, pe când ajungem la acesta e destul de evident că avem nevoie să vorbim despre greșelile noastre. Altfel spus, lucrurile pe care le-am greșit în trecut pot să ne rănească și în prezent sau în viitor, pe când cele pe care le-am făcut bine probabil nu vor face același lucru.

Toate emoțiile contrare pe care le avem și care ne fac să ne simțim vinovați trebuie înlăturate, “aerisite” și “scuturate”, înainte ca ele să își reocupe pozițiile adecvate în repertoriul nostru de interacțiuni umane. Trebuie să ștergem și să curățăm răbojul.

Suntem invitați să ne împărtășim greșelile cu Dumnezeu (mai întâi), cu noi înșine (după aceea) și cu o altă ființă umană. Condiția nu e explicită, dar se așteaptă ca respectiva ființă umană să fie în viață, trează și în aceeași cameră cu noi atunci când facem Pasul Cinci cu ea.

Nu e deloc întâmplător faptul că Dumnezeu e primul pe listă. După ce persoana în recuperare a făcut deja primii patru Pași, ea ajunge – mai mult ca sigur – la concluzia că Dumnezeu o cunoaște mai bine decât se cunoaște ea singură. Nu prea are rost să te prefaci în fața lui Dumnezeu.

Vorbeam într-un alt articol că vina nu este un sentiment de care să ne scuturăm cu ușurință. Mulți oameni se întorc la Dumnezeu într-o nevoie de a obține un oarecare grad de iertare pentru greșelile lor.  În multe cazuri, acestora nu le pare rău cu adevărat pentru greșeala pe care au făcut-o. Ei doar caută să îmbălsămeze conștiința lor încărcată.

Totuși există acei oameni care au o disperată dorință de a primi iertare pentru greșeli și sunt sincer întristați de răul făcut. Ei sunt interesați să găsească cum pot fi iertați și să știe în inimile lor că sunt iertați și că totul a fost pus în ordine în legătura dintre ei înșiși, Dumnezeu și aproapele lor.

Faptul că îți recunoști păcatul și regreți că l-ai săvârșit ar trebui să fie pentru noi un motiv de încurajare – și aceasta din mai multe privințe.

În primul rând, sunt mulți oameni care păcătuiesc, dar nu văd ca fiind ceva greșit în ceea ce fac; totuși nouă Dumnezeu ne-a deschis ochii și ne-a ajutat să înțelegem ce putere de distrugere are greșeala - resentimentul. Însă Dumnezeu nu dorește să ne trăim viața copleșit de un sentiment de vinovăție. El dorește ca tu să cunoști și să trăiești din plin experiența iertării pe care El o oferă.

Umblarea pe mare a lui Petru este un exemplu de trecere de la dezechilibru la echilibru. Sigur că a merge pe apă, pe mare, înseamnă un dezechilibru, din start înseamnă că te arunci într-un dezechilibru, în marea plină de dezechilibru. Însă Petru a avut credință.

Pe măsură ce-și ațintea ochii înspre valurile care credeau că-l înnăbușesc, că-l năpădesc, deja nu mai putea să meargă pe mare. Și atunci își ațintește privirea spre Hristos, rugându-se: Doamne, scapă-mă! Izbăvește-mă!

Prin urmare, Petru a început cu această stare de credință, de echilibru, însă și-a pierdut-o când privirea lui, mintea lui, ființa lui nu mai era concentrată înspre Hristos, Cel Care i-a dat această putere prin cuvântul acela: Haide, Petre, înspre Mine! Eu cred că momentele acestea de dezechilibru din viața noastră ne sunt extrem de benefice.

În general, considerăm că momentele de deznădejde sau orice alt sinonim vreți să dați momentelor de dezechilibru, sunt o mare pacoste pentru sufletul nostru.

Sigur, pot fi momente cu adevărat năucitoare pentru noi, zdrobitoare, în care nu mai poți să revi la o viață normală în niciun fel, însă momentele de cea mai mare deznădejde, de dezechilibru cumplit, sunt cele care te ajută pe tine ca om să poți să prinzi esența, să poți să prinzi ce ține de esențialul vieții.

Știți că și în viața noastră sunt lucruri pe care le deprindem cu ușurință, devin o obișnuință a vieții noastre și, într-un moment de cataclism, într-un moment de tulburare, nici măcar lucrul acela pe care știam să-l fac aproape din reflex nu mai știm să-l facem.

Pentru că ești prea absorbit de starea aceea de încercare, de suferință, de durere a sufletului tău, încât să reușești să activezi în tine potențialitățile pe care știai că poți să le pui oricând în lucrare.

Cred că la Petru era starea aceasta de dezechilibru total, extrem, în care el a trăit această experiență că este nevoie să te uiți înspre Dumnezeu. Atât timp cât el a spus cuvântul acesta: ”Doamne, dă-mi putere să merg pe mare!”, a avut credința aceasta, se uita înspre Hristos, i-a recunoscut vocea, avea încredere în acel cuvânt. Dar, la momentul în care a văzut că valurile îl înăbușă, el, de fapt, a uitat de Hristos.

În starea aceasta de dezechilibru, el a învățat ceva. Și anume că e atât de important să te uiți spre Hristos în momentele astea de poticneală, de răfuială lăuntrică sau cu cei din jurul tău.

Stările de dezechilibru să știți că ne sunt foarte benefice, ne învață foarte multe lucruri. Fiecare dintre noi am avut cel puțin o experiență de felul acesta în care chiar dacă am simțit că nu primim ajutor de nicăieri, nici măcar de la Dumnezeu, chiar dacă am simțit că suntem într-o stare limită, poate ne-am revoltat văzând tăcerea lui Dumnezeu și lipsa de promptitudine în a ne ajuta.

Chiar și așa, dacă rămânem în starea aceea, și de smerenie și de revoltă – să știți că revolta împotriva lui Dumnezeu este permisă; sună șocant știu, dar este permisă! Sunt multe relatări în Scriptură în care noi putem să ne revoltăm, putem să ne răfuim cu Dumnezeu. De ce? Pentru că, în felul acesta, descoperim că avem o relație personală cu Dumnezeu.

Când avem o problemă cu cineva de lângă noi, ne nemulțumește, nu e suficient de atent, încercăm să stăm de vorbă cu el și ne exprimăm revolta interioară, că ar trebui altfel să se raporteze față de noi, să relaționeze cu noi.

Eu cred că și cu Dumnezeu ar trebui să stea lucrurile tot în felul acesta. Nu se supără Dumnezeu dacă suntem sinceri. Se va supăra dacă ne fardăm și ne mascăm și vrem să mimăm o relație cu El, în care am vrea, chipurile, să nu-L deranjăm, în care am vrea, chipurile, să nu-I spunem ceea ce simțim că e o durere care taie în carnea noastră și noi am vrea să părem că Îl menajăm într-un fel pe Dumnezeu.

Și știți ce-l întoarce pe fiul risipitor la starea de așezare: pocăința. Starea de pocăință și mărturisire. Și la Petru, când mergea pe mare, era tot o pocăință, era o spovedanie, o mărturisire a necredinței care l-a prins când valurile îl năpădeau, îl înăbușeau și-i puneau în pericol viața; el și-a mărturisit neputința și starea de limită.

Dumnezeu intervine în viața noastră atunci când noi cu adevărat nu mai putem face nimic, nu mai ține de mine să fac ceva concret. Sigur că noi avem propria noastră măsură, noi avem propria noastră grilă prin care zicem: “Dar nu mai pot! De ce nu intervine Dumnezeu?” Să știți că atunci când nu intervine Dumnezeu încă mai sunt resurse în noi, ca oameni.

Dumnezeu începe să lucreze atunci când limitele noastre sunt cu adevărat limite. Dar nu că am vrea noi să fie limite pentru noi sau în capul nostru sau cum ne-ar conveni nouă. Cu adevărat sunt limite. Este un cuvânt în Scriptură: Ceea ce este cu neputință la oameni, este cu putință la Dumnezeu!

Cu alte cuvinte, când ajungi la o stare-limită, dar cu adevărat limită pentru tine, când tu realizezi lucrul acesta că nimeni și nimic nu te mai poate izbăvi, nu te mai poate smulge din hăul acela, din prăpastia în care te-ai rostogolit, atunci vine Dumnezeu, atunci vine și te înviază Dumnezeu.

Fiul risipitor este cel care înviază, cel care-și găsește starea aceasta de așezare interioară, care este mai mult decât echilibru, prin pocăință și mărturisire.

Și pocăința, nu-i neapărat smiorcăiala aceasta, faptul că te duci să-ți plângi păcatele – sigur, e parte componentă și această stare de a-ți plânge greșelile – însă pocăința este altceva: să trăiești la modul plenar dorul după învierea sufletului tău.

Nu atât după faptul că tu conștientizezi cât de nimic ești sau în ce stare de degradare groaznică ai ajuns cu sufletul tău, cât în tine să învieze, să se reactiveze în tine această energie a învierii, să dorești să te restructurezi, să te restartezi.

Fiul risipitor prin atitudinea lui față de cele săvârșite în trecut este una radicală. El nu rămâne doar la stadiul de recunoaștere a faptelor sale. El face Pasul 5, practic înaintea Lui Dumnezeu. Fiul risipitor este cel care decide să fie restaurat, pentru că el nu rămâne numai în a-și conștientiza nebunia greșelilor și starea groaznică în care a ajuns.

Viața lui era undeva în oglindă cu cea a porcilor, a căror mâncare voia s-o mănânce, el descoperă că viața lui este ca a porcilor, avea posibilitatea să-și vadă mizeria din sufletul lui. Dar nu rămâne numai la starea aceasta, că am greșit, ci mă voi întoarce la tatăl meu și îi voi spune că nu sunt vrednic nici măcar să mă numească ca pe unul din argații lui.

Adică el nu numai conștientizează starea de păcat – lucru pe care noi l-am făcut în Pasul 4, dar el vrea să și devină alt om, tânjește după această stare de a aparține cuiva, după dorul acela de casă, al dragostei părintești cu care el a crescut.

Fiindcă în momentul acela de debut al parabolei a decis să se rupă și să batjocorească acea căldură a dragostei de acasă. Dumnezeu nu vrea doar să te ierte, ci El are un plan ca să se asigure că resentimentul, care ne-a cauzat atât de mult chin, nu va mai avea putere asupra noastră.

Pentru aceasta suntem chemați să îi spunem lui Dumnezeu natura exactă a greșelilor. Pasul 5 ne cheamă să renunțăm la tot ce ne-a condus la acele resentimente. Dorința noastră cea mai mare să fie aceea de a crește spiritual, de a vedea voia lui Dumnezeu cu noi, lucru care ne va conduce la o viață total nouă plină de sens și de pace.

Smerenia este cea care ne învață în primul rând pe noi să ne evaluăm, să ne autoscanăm, să ne radiografiem și să ne vedem toate hibele și toate bubele care sunt în noi și pe care le conștientizăm. Să știți că noi în fața propriei conștiințe nu ne putem minți niciodată; ne mințim în fața celor din jurul nostru, ne fardăm teribil de bine, vrem să pozăm mai mult decât suntem, dar în fața propriei noastre conștiințe nu putem să ne mințim niciodată, oricât ar fi de anesteziată această voce a conștiinței, nu ne putem ascunde niciodată. Cu atât mai mult când este vorba de resentimentul care ucide sufletul.

PLÂNGEREA PSALMISTULUI însă ne încurajează: Eu am zis, ”Doamne, miluiește-mă; vindecă sufletul meu, că am greșit Ție!” (Psalmul 40:4)

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți!

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!