100 de poeme

Scriitoarea Elena M. Cîmpan surprinde cu fiecare apariţie editorială. Nici nu s-a uscat bine cerneala pe volumul de jurnalistică “Cartea de joc”, că pe piaţa editorială a apărut cartea “Poezia noastră cea de toate zilele”. Ceea ce este interesant este faptul că Elena reuşeşte, de fiecare dată, să aibă o altă abordare a literaturii. Una originală. Nu este uşor să nu-ţi semene cărţile una cu alta, să nut e repeţi, să scrii bine. Preşedinta Societăţii Scriitorilor Bistriţeni ne dovedeşte că se poate să fii şi harnic şi talentat. Scrie precum respără şi respiră cuvinte dantelate. Dovadă transformarea metaforică a sintagmei “pâinea noastră cea de toate zilele”, în “poezia noastră cea de toate zilele”. 100 de poeme, “atât de proaspete”, scrise între 21 mai şi 28 august, anul acesta, apărute la Editura Nico, coordonată de scriitorul Nicolaie Băciuţ. O vară a gândurilor transformate în nemurire, o vară a literelor, a frumuseţii poetului, care-şi vindecă aripa fericirii prin poezie. “Coboară cuvinte/ adu-le cu tine/ să nu le uiţi/ în podul cu stele”, este genericul sub care, călăuzită de lumina divină, poeta primeşte harul transformării, simţind “pretutindeni, căldura poeziei”. Avem de-a face cu o poezie a dragostei, sentimental supreme transfigurat în diverse ipostaze:”iubirea mea de lacrimă/ iubirea mea de seară/ când patul stă pe ape/ şi trupuri strâng petale”. Ne imaginăm casa poetei ca un sanctuary al poeziei, în care cartea de poezii stă “în loc de poartă”. Sentimentul etern al poezie rămâne peste timp, ca un răscumpărător al păcatelor: “apa, ce spală tot, / ce duce tot,/ doar poezia o lasă”.Tema pădurii este întâlnită şi în poezie Elenei Câmpan, arborii fiind adăpostul sigur al creaţiei: “aceşti copaci/ ne adăpostesc versurile”, continuând în acelaşi registru, poetul-pasăre este vestitorul creaţiei: “o pasăre care aduce versuri/…/ din aripă stau să cadă/foi cu manuscrise”. Precum sufletul care caută Nirvana, “poeziile unei vieţi/ se ridică/ şi cad/ în înalt”. Poetul devine erou, devine copac, devine eternitate, devine reper: “din tălpile mele/ au ieşit rădăcini/ eram copac ce înfrunzea/ şi înflorea deodată/ lacrimi spălau scoarţa/ de versuri”, iar pe “sfoara de haine întinse la uscat”, erau înşirate “toate poeziile”. Înţelegem aşadar că versurile sunt bine structurate, bine gândite, trecute prin filtrul sufletului de zeci de ori, îmbălsămate cu parfumul florilor lumii, limpezite cu claritatea cerului, “uscate” sub razele zeului soare şi prezentate abia apoi, sub clarul tainicei luni, astfel încât privindu-şi “poeziile curate” poeta le poate îmbrăca. Ce gest mai frumos decât să porţi poezia cu tine, să-ţi acopere trupul, să-ţi astâmpăre sufletul, să devină prin euharistia proprie pâine: “ fără pâine pot trăi/ dar fără poezie nu!/… nu pot trăi fără/ coaja proaspătă a poemului/ sau fără firmituri de vers”. În poezia Elenei fluturele zboară ca o poezie, florile recită fericite, poezia doarme în luna de pe cer, până când totul devine tăcere “ în deschiderea poeziei de dragoste”. Poezia arde în continuu şi ne prilejuieşte întâlnirea cu “omul de la capătul lumii/ omul de la capătul cărţii”Poezia este peste tot, în apă, în aer, pe cer, pe pâmânt, în fiecare ungher al conştiinţei. Cartea care mereu ne uneşte, este construită cu sacrificial poetului, care dă putere din puterea lui, suflare din suflarea lui, versului. Şi atunci când este chemat spre eternitate, merge pe o aripă de vers, iar lumânarea ce-l însoţeşte se transformă “în carte de piatră”, albul încet se topeşte, iar “pe buze rămân versuri”. O carte care găzduieşte esenţa poeziei adevărate, poetul construind opera, zi de zi, ceas de ceas, pe cărările ce duc la stele.