Când viaţa devine vers

În ceas aniversar, la împlinirea a 60 de ani, poetul Liviu Antonesei, apare pe piaţa literară cu o antologie lirică care cuprinde versuri din perioada 1977-2012. O viaţă trăită pe acordurile poeziei, după cum descifrăm din antologia „Un taur în vitrina de piatră”, apărută la Editura Adenium din Iaşi. Impresionează, mai întâi, aspectul grafic al cărţii, care devine astfel un obiect de artă, iar ilustraţiile de Dragoş Pătraşcu, care însoţesc poeziile, sunt adevărate refugii în lumea imaginii.
Antologia cuprinde poezii din volumele "Căutarea căutării" (1990), "Apariţia Eonei şi celelalte poeme de dragoste" (1999), "Dispariţia şi eternitatea Eonei" (2006), "Psaumes", psalmi scrişi direct în franceză, (2004), şi "Poveşti filosofice cretane şi alte poezii" (2012).
O poezie a căutării, care încearcă să descifreze sensuri dincolo de existenţa imediată: „a vorbi numai în cercuri concentrice/ a imagina muzica unor moarte umbre/ şi a celor fără contur”. Poetul ne poartă cu gândul dincolo de meridianele lumii atunci când „sub astre, niciun vis, nicio speranţă”. Dramatismul imaginilor vieţii este străbătut de sentimentul regândirii prin luptă: „cârduri enorme de corbi străbăteau/ tăcerea holbându-şi farurile argintii între/ case”.
Liviu Antonesei îşi conturează propriul destin în poezie prin „dans al cuvintelor fără trup. Sau alt trup”. „Cuvântul. Şi vinul” sunt parteneri, având aceeaşi rădăcină a sacrului astfel încât în atelierul de creaţie poetul îşi ghidează singur opera: „vorbesc ca şi cum aş fi cuprins de grabă/ ultimelor zile, ore, secunde”. Liniştea şi zbaterea sunt puse pe aceeaşi coordonată: „între macii roşii de câmp, măcelul iar a început”.
Poezia de dragoste îşi face loc în casa gândurilor: „există dragostea, spune îngerul/ prăbuşindu-se din înalt, dragostea”. Unele dintre cele mai frumoase versuri de dragoste sunt „şi ale tale buze dulci/ după cum zicea poetul/ peste suflet mi le culci/ bine-ţi şade violetul” sau „te sărut pe inimă”. La Liviu Antonesei, dincolo de forme, există un fond al înţelesurilor, poetul fiind precum un om singur în fereastră care-şi deschide casa-carte spre bucuria cititorilor: „cartea înstelată/ singură s-a rătăcit/ în lume, odată”. Atunci când „cuvintele cresc unele din altele” poetul ştie că va veni un moment al plăţii pentru această binecuvântare: „ne vom iubi într-o noapte/ ne vom urî într-o zi”. Sensurile sunt date peste cap astfel încât albul devine negru: „cristal întunecat de lumină”.
Poetul, ca un călăreţ chipeş în şa, îşi cunoaşte calităţile de Don Juan astfel încât ne întâlnim cu o pleiadă de poezii dedicate trăirilor în care simbolurile se împletesc cu paşii vieţii, concluzia fiind declarată iubitei: „dacă toate femeile lumii/ s-ar reuni în femeia perfectă/ de la tine ar trebui luat totul/ nimic mai puţin/ poate ceva pe deasupra”. Putem afirma, la fel ca poetul, „te ţii tare, suflet al meu” într-o lume în care „totul e după alte ritmuri”, cea a versurilor.
Scrise cu dragoste pentru cuvânt, pe o linie care l-a consacrat, poeziile lui Liviu Antonesei aspiră spre perfecţiunea liricului, autenticul fiind la el acasă.