Printre pietre albe, răsărind poezia

Urmare a Festivalului-Concurs Mihai Eminescu, organizat anual la Oravița, prin dedicarea  domnului Ionel Bota, aproape singulară în peisajul cultural din zilele noaste, apare la Editura Clubul Mitteleruropa, în Colecția Accente lirice, volumul de versuri Pietre albe, semnat de Codruța Vancea, autoare ce vine, ca profesie, din cu totul altă direcție, fiind de formație matematician, ceea ce, am mai spus-o și într-o primă recenzie, mă duce cu gândul la Dan Barbilian/ Ion Barbu.

Cartea are și câteva ilustrații care aparțin Denisei Buda, iar coperta reprezintă o reproducere a unui tablou de Piranesi, în acord cu titlul ales de autoare.

Pe coperta a IV-a semnează Alexandru Cistelecan, din care citez aprecierea critică menită să ofere câteva repere pentru cititor: „Pietrele albe ale Codruței Vancea sînt însemnate cu aceeși scriitură volatilă și primăvăratică de dinainte (...) ușor elegiacă, însă atinsă doar de o adiere, lumea Codruței rămâne, totuși, sărbătorească, euforizantă. Chiar și atunci când se simte un intrus într-o petrecere privată”.

Volumul Pietre albe conține cincizeci și șase de texte și, dacă vrem să facem un gest de curtoazie, având în vedere profesia Codruței, numărăm (aritmetic, cum altfel) douăzeci și două de titluri ce anticipează tema vieții în doi, opt titluri din câmpul semantic al timpului, dar și poeme-manifest, precum Cafeneaua poeților, Nimic pentru poezie sau Legământ, ultimul poem din această carte.

Codruța este, în mare parte, o natură solară, îi place să capteze specatacolul existențial, poate și pentru că își dedică volumul fiicei Roxana, „sensul existenței mele”, după cum mărturisește.

Cerul contemplat de poetă  îi aduce în raza privirii „zmei care nu cunosc ura”, în timp ce jos, pe pământ, cresc păpădii, iar copacii au puterea de a-și chema singuri păsările.

Cu toate aceste cadre, aș zice idilice, partea a doua a poeziei pare gândită într-un alt registru, căci apare imaginea unui pământ rănit, a cărui primăvară aparentă trebuie înlocuită cu una reală.

În aceeași notă de așteptare a ceva miraculos, dătător de noi orizonturi, este scrisă și poezia După-amiază, când soarele este blazat și vântul devine liber să se insinueze pretutindeni, căci anotimpurile, ne spune Codruța, „se pun pe chat”.

Destinul este văzut ca un contract în dublu exemplar, unu pentru copil, al doilea, pentru părinți, dar, bizar, el are valabilitate „pe o perioadă nedeterminată”.

O trăsătură a compoziției cărții este, după cum am observat, alternanța unor poeme scurte, reduse la o singură secvență, cu poeme de mai largă respirație, dau un exemplu, la pagina 10, Antagonica (poem succint), la paginile 11-12, poemul Îndoieli, presupun că și tema abordată impune o anume textură.

Poeta are conștiința travaliului, în sens arghezian, căci, se confesează ea, „în zadar m-a învățat viața/ să-mi înghit cuvintele/ unul câte unul/ precum pastilele de tensiune/ cu cât înghit mai multe/ cu atât sunt mai sinucigașă/ nu mai înghit niciun cuvânt”. (Îndoieli)

Un cadru rustic, consonant cu copilăria autoarei, indică traiul patriarhal, acolo unde „pe ulița din sat/ clipele aleargă libere(...) și seara se lasă/ peste sobă/ peste pisică/ peste jurnalul meu/ lumina se face mică/ în odaie miroase a iubire și ploaie”( Pe înserate).

Atmosfera autumnală apare sugerată de frunzele viei, „înțepate de perfuzii”, dar mai ales de strugurii care „își plâng puterea în pahare”, ceea ce are drept efect benefic faptul că „oamenii stau tot mai mult împreună”.

Senectutea vine la pachet cu toată agoniseala concretizată în experiente de viață, nu integral fericite, dacă ele înseamnă taxe, facturi, incertitudini, de aici și retorica poetei sub forma monologului adresat: „n-ai crede, nu-i așa, că/ ai putea deveni un bătrân fericit/ la orizont/ după ploaie/ curcubeu în lacrimile tale”.( Piedici)

Ludică, în felul cum invocă trecerea timpului, îmi pare poezia Pur și simplu timpul, care timp are grijă să nu te entuziasmezi prea mult, să nu cazi în admirație prelungită: ”te trezești brusc cu câte un bobârnac/ peste cap/ na, deșteptule că ai rămas în admirație prea mult/ pentru viață”, dar cred că asta e și atitudinea ce face posibilă supraviețuirea. Căci ce s-ar întâmpla să nu admirăm viața, ce s-ar întâmpla, dacă am disprețui-o într-atât, încât să n-o mai vrem? Nici Codruța Vancea nu ar alege această atitudine, sper.

Textul Sticle de lapte fracturează etape, autoarea începe cu un episod din copilărie, când ajută lăptăreasa să ducă abonaților sticlele cu lapte, nu e clar dacă vecina este una dintre beneficiarele laptelui sau este însăși lăptăreasa, cert e că ea face cozonaci și brusc se schimbă perspectiva temporală, poeta ne conduce într-un prezent casnic, unde „ lapte cu cozonac în dormitor / vor răsfățații mei / la televizor”.

Nu lipsește nici paradoxul din scriitura Codruței Vancea, astfel că citim, de exemplu, în Nopatea polară: „și nimic nu se uită în afară de a se uita totul”.

Un micropastel cu un final  reflexiv este poemul Pe munte, care implică și simbolul din titlul volumului, cel al pietrelor albe, în acest cadru descriptiv piatra albă  aflându-se în contrapondere cu o pană de corb ce aduce a doliu,  prin urmare, o asociere a albului cu negrul, fără însă a se contopi în griul anost.

Trebuie adăugat și că desenele, în fapt niște crochiuri, prind exact cuvântul-cheie al fiecărui text și fac volumul atractiv din punct de vedere vizual.

Desigur că poeții sunt capabili de „minuni”, ei sunt aparte, așa că nu ne miră dacă citim că „locuiesc într-un copac”, poate este un copac al cunoașterii, în niciun caz unul banal, altfel nu ar putea Codruța să realizeze simbioza cu el.(Copacul)

Dacă e să fac o comparație cu volumul anterior, pe care l-am recenzat, observ cu bucurie că textele s-au scuturat de anumiți termeni din domeniul științei, au mai mult lirism, unul domol, cald, ceea ce este un plus valoric.

În opinia mea, Codruța Vancea traversează o perioadă fastă a creației, iar volumul Pietre albe constituie dovada celor afirmate, de aceea îl recomand publicului iubitor de literatură contemporană, cu încredere și speranță.