MILKOMEDA. Poezie cu îngeri

Cu cȃţiva ani în urmă, într-o cronică la volumul antologic Infinitul singurătăţii (Colecţia Opera Omnia, Tipo Moldova, Iaşi, 2011), semnat de poeta bistriţeancă Maria Olteanu, observam coerenţa unui întreg liric articulat pe cȃteva mari teme: poezia şi logosul, singurătatea şi erosul, în sfȃrşit, sacralitatea universului şi nevoia de iluminare a fiinţei. Majoritatea textelor din volum se hrăneau din şi pledau pentru o deplină încredere în semnificaţia esenţială a epifaniilor (fie ele doar propriu-zis poetice!) într-o lume ce şi-a pierdut de mult fiorul religios. Ce-i drept, la o primă vedere, poeta părea ispitită de solfegiul singurătăţii pure, justificate mai degrabă social decȃt fiinţial. O serie de trimiteri aluzive încorporate în artele poetice, mai multe pasteluri întunecate de nelinişte sau cȃteva eboşe de portret clarificau suficient sursele care o determinau pe Maria Olteanu să scrie deseori şi cu cerneala amărăciunii: „Durerea bȃntuie ca o molimă/ Şi fluturii mor pe genunchii lui Dumnezeu”; „oameni/ cu inimi de plastic”; „Copilul cu chipul murdar/ Îşi poartă tristeţea pe străzi,/ Grădina copilăriei/ I-au fost gunoaiele de pe maidane,/ Cămaşa i-au spălat-o rȃuri de lacrimi”; „În curtea Azilului/ Bătrȃni părăsiţi îşi plimbă durerea.// A venit primăvara, dar de-atȃta tristeţe/ Nici pomii din curte n-au înmugurit,/ Sevele lor s-au transformat în pietre.// Cu trupuri albe/ Stau răstigniţi în aşteptare” etc. etc. Şi totuşi, poeta nu se lăsa cu totul copleşită de angoase ori, în propriii termeni, „îmbrăcată în hainele disperării” – aşa cum se portretiza, spre exemplu, în Am călcat peste fulgere. Foarfecele cu care îşi tăia finalmente ritos aceste veştminte era ascuţit de încrederea în cele două mari şanse ale umanului de a supravieţui. Poezia şi religia, iată certitudinile care o determinau pe Maria Olteanu să comprime pȃnă şi dezastrul ontologic în construcţii stilistice acordate mistic, deşi împovărate de o Tristeţe de sorginte expresionistă: „Tristeţea/ Îşi întinde aripa peste oraş.// În zori/ O fată s-a sinucis/ Aruncȃndu-se de la etajul 10./ La autopsie/ În uterul ei au găsit un înger/ Ce strȃngea între dinţi un fir de iarbă./ Sub piele avea tatuate poveşti triste/ Şi-n pieptul ei o pasăre ţipa”.
Ei bine, şi Milkomeda (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2017), cel mai recent op liric al autoarei din Bistriţa, apelează la aceeaşi recuzită învestită cu sensuri majore: Cenuşa păsării albe, lacrima păsării (Ninsorile) sau pasărea ce „fură sărutul ierbii/ să-l semene între Răsărit şi Apus” (Stau de vorbă cu cerul), ramura de tei şi măslin, plus „pescăruşul de zare flămȃnd” (Eram poezie), fiara care „adulmecă singurătatea” (Adiere de la margini de timp), fluturii cu aripi de lumină ieşiţi „de sub dărȃmăturile cuvintelor” (Eu privesc) etc. etc. Nu lipseşte nici desenul curat expresionist al suferinţei de dincoace şi, desigur, de Dincolo de zidurile poetice, pe alocuri împovărate de o vegetaţie abundent metaforică: „Cu lacrimi/ ne spălăm rănile// Deasupra oraşelor pluteşte/ o linişte roşie//...// Un pescăruş cu o săgeată-nfiptă-n inimă/ însȃngerează marea// şi, dincolo de ziduri,/ se aude plȃnsul/ Arhanghelilor nenăscuţi”. Mai puţin interesată ca altădată de materializarea îndoielilor profane, autoarea (între altele, o talentată pictoriţă de icoane) preferă cel mult să îşi coloreze tendinţa către escapism în tuşe apăsat moderniste, cȃnd nu apelează exclusiv la imaginile con-sacrate şi stilistica proprie liricii de vector religios.
Prin urmare, în ciuda promisiunii peritextuale, galaxia lirică numită, emfatic, Milkomeda se roteşte în jurul unei figuri tradiţionale, cea angelică. Pleiada de îngeri ce populează poeziile calde ale Mariei Olteanu îşi joacă rolurile consacrate, intermediind sagace dialogul între terestru şi celest, sancţionȃnd impostura ontologică sau facilitȃnd accesul la po(i)etic, chiar şi atunci cȃnd apariţia lor pare că iniţiază ori consfinţeşte o criză a fiinţei. În fiecare dintre secţiunile cărţii (La Steaua, Apartenenţa imaculată, Morfologia Stelei, Popas la răscruce, Doar Luna, Caut/ Mă caut) – corespunzȃnd, desigur, unor etape cheie ale căutării de sine –, există ipostaze angelice călăuzitoare, ce-şi asumă aceste funcţii recurente. Iată, spre ilustrare, cȃteva probe: „Din oglinda apei/ va răsări un înger ce-mi va răpi sufletul/ şi-l va face – Stea – / în Constelaţia mea// MILKOMEDA” (Ultima lacrimă); „Vȃntul şterge lacrima păsării/ Şi-n prag îmi poposeşte un Înger.// Pe drumul de sănii/ Mă-ntorc în copilărie” (Ninsorile); „Las îngerii să-mi picure pe buze/ Blȃndeţea unei rugăciuni” (Cu o metaforă aprind Luna); „Visele ne mor/ Secerate de ghilotină/ Durerea sapă gropi/ La marginea oraşului/ Şi îngerii îmbracă/ Haina de război” (Pietre şi frig). Chiar şi în astfel de situaţii, bineînţeles, autoarea noastră nu uită că îngerii rămȃn „simboluri ale proximităţii divine şi mediul privilegiat al revelaţiei” (cf. Andrei Pleşu, Despre îngeri). Al dublei revelaţii, în fapt, căci şi în poezia Mariei Olteanu aşteptarea cuminte a epifaniei se îngemănează, firesc, cu încrederea desăvȃrşită în miracolul strict poetic, pe care o mărturisesc inclusiv versurile ce se vor tăiate direct din suferinţa alienării: „Pe un peron de gară/ Poezia se-ndepărtează// O simt în suflet ca un bisturiu/ iar îngerul ce pȃnă acum mă păzea/ s-a ascuns în uterul unei gravide” (Îmi vor rămȃne).
Fără a aduce mutaţii sensibile ale unui imaginar racordat, cu obstinaţie, la tiparele poeziei de figuraţie tradiţională şi miză ascensională, Milkomeda constituie o pledoarie, doar pe alocuri camuflată, pentru transformarea infernului cotidian în sală de aşteptare a misterului de semn trans-.
CRONICĂ IN REVISTA –EXPRES CULTURAL