Maria Olteanu şi propria constelaţie poetică

Maria Olteanu a editat, în primăvara acestuia an, la Casa Cărţii de Ştiinţă, volumul „Milkomeda” purtând titlul unei noi galaxii pe care poeta a visat-o: „Am pielea îmbibată în poezie/Milkomeda, o nouă galaxie/ Printre cuvinte/ În creierii vremii/ În poeme/ Ultima lacrimă/ Chem poeţii”.
În această carte, Maria Olteanu abordează poezia dintr-un alt unghi, acela al unui univers care poate fi descifrat de poet prin intermediul cuvintelor construind, pas cu pas, o casă a acestora: „E clipa/ Cuiele cuvintelor/ Între file/.../ Căldura cuvintelor/ Poezia mă sprijină”. O poezie modernă care păstrează, totuşi, un filon tradiţional care răzbate dincolo de gândurile imediate atunci când „În lacrima ferestrei” poetul are „Pielea îmbibată de poezie”. De altfel, anumite versuri se vor repeta în mai multe poezii ca un moto al libertăţii spiritului poetic: „Am pielea îmbibată în poezie” (p. 5 şi p. 10), „Cuielele cuvintelor” (p. 7 şi p. 30), „Poemele-mi întorc spatele” (p 8 şi p 52) etc.
Prin poeziile ei, Maria Olteanu strânge timpul în palmele ei, răscolind paginile zilelor, iar cuvintele devin fiinţe vii: „Printre cuvinte îmi caut surâsul/ Le număr coastele/ Le păstrez rănile/ Poezia o ţin strâns lângă inimă/ Încercând să aduc fluturii/ Să spăl durerile/ La noapte am să scriu/ Voi urca pe cărarea/ Din privirile zeilor”. În viziunea Mariei Olteanu, poezia nu se poate scrie decât în lumină: „Poetul/ Îşi şlefuieşte sufletul/ La lumina lunii/ Cu un poem/ Deschide poeţile universului”.
Prin cuvânt, poetul poate stăpâni universul, poate opri ceasul în miez de timp sau poate cuprinde cerul „În fereastra unui poem”. Odată scrisă, poezia nu mai aparţine creatorului ci, îmbrăcată în haină de sărbătoare, este trimisă în lume „Să se plimbe pe bulevarde/ Să caute libertatea/ Şi iubirea scunsă” luându-şi astfel „Zborul spre infinit”. De altfel, pentru fiecare poet, creaţia lui este precum un copil care creşte odată cu trecerea vremii şi cu cât este admirată mai mult şi lăudată, precum copiii, se bucură şi părintele acesteia: „Poezia-mi curge prin sânge/ Îi simt îmbrăţişarea-i fierbinte/ Şi mângâierea palmelor de copil”.
O poezie ca un testament este „Un petic de cer îmi e casa” în care Maria Olteanu vorbeşte despre creaţie şi creator: „Dumnezeu îmi aşază palmele/ Peste gândurile-mi obosite/ Îmi trimite metaforele ca pe nişte fecioare/ Şi îmi deschide poarta universului/ Casă mi-a dat un petic de cer/ Şi în fiecare deget mi-a semănat o stea”.
Cartea Mariei Olteanu este altfel faţă de cărţile de poezie cu care ne-a obişnuit până acum, surprizătoare, purtându-ne într-un univers propriu, creat de poetă. Milkomeda este, până la urmă, o galaxie construită din gândurile poetului, ca o casă ce cuprinde în ea infinitul, metaforele cuvintelor dând frumuseţea interiorului, iar versurile, aşezate cuminţi la fereastră, precum muşcatele, înfloresc prin pana scriitoarei. La fel ca în pictură, unde zugrăveşte chipuri de sfinţi, şi în această carte Maria Olteanu reuşeşte să ne prezinte o altă faţă a lumii, una frumoasă.