Aserțiunile unui strălucit intelectual despre oamenii-creatori, despre destine literare

Ion Haineș a adunat texte ale sale mai vechi și texte noi întru propria sa eliberare prin revărsarea cunoașterii literare sedimentate în inventarul literaturii naționale de valoare, ori a semnelor semnificante a creațiilor românești ale oamnilor de peste orizonturi, din alte locuri ale lumii.

Debutantul Ion Haineș din Clepsidra (Caietul debutanților) din anul 1975 face un salt apreciabil în timp și în anul 2020, venerabil și distins profesor universitar, ne oferă volumul cu titlul ”Synthesis” (Editura Rawex Coms, București, 2020) cu o prefață de Florentin Popescu.

În volum, după cum spune autorul, sunt cuprinse niște sinteze târzii ale unei activități literare îndelungate.

Partea I cuprinde ”Pagini de istorie literară”, cea de-a II-a tratează ”Conceptul de poezie filosofică”.

În Partea a III-a a volumului se întâlnesc ”Cronici și eseuri”, iar ultima Parte a cărții (a IV-a) cuprinde relatări despre ”Comunicare și mass-media”.

Se spune despre Ion Haineș că este un ”poet fermecător” (Ion Roșioru), un ”om cultural”.

Este investigator, mânuitor de sită literară, un sincer decantator de valori, de sensuri.

Este un portretist de autori alături de lucrările lor.

Are o dezarmantă cursivitate în relatare, o sinceră ”întregime” pentru portretul și descrierea unui scriitor ori a unei lucrări.

Conciziunea sa expandează cu ajutorul simplității relatării firești, generatoare de credibilitate.

Cartea lui Ion Haineș este o construcție fără prejudecata proiecției, fără alegeri bazate pe patimă ori obsesie.

El relatează cu siguranță, concizie, precizie, cu un firesc liniștitor, aserțiuni despre oamenii-creatori, despre lucrări, trăiri, implicații și, până la urmă, despre destine literare.

Cartea este făcută cadou sieși, la împlinirea unei vârste minunate, dar el, Ion Haineș este chiar el pentru noi un cadou al strălucirii intelectuale de la semenii din generațiile chiar împlinite ale literaturii române.

Se vede cu limpezime măiestria, stăpânirea meșteșugului literar din partea acestui intelectual aparte din ”literatura cea liniștită și valoroasă” a României.

Timpul este suportul traiectoriei sale creative: de la autor al romanelor ”Anotimpuri” (1983) și ”Fisura” (2004), ajungând, așa cum spune el, la ”versuri, poezii, poeme” precum cele din volumele ”Anotimp amânat” (2006), ”Magia comunicării” (2007), ”Tăcerea și cuvântul” (2013), apoi ”Stări” (203), ”Semne” (2013), ”Sub semnul mirării” (2014), ”Nostalgia tăcerii” (2018), ”Scoicile foșnitoare” (2019), ori ”Insomnii” (2019) și ”Exerciții de respirație” (2019).

Ne asumăm cu răspundere și convingere constatarea că Ion Haineș este scriitorul pur reprezentativ din literatura română despre tăcere, cuvânt, comunicare, acestea considerate semne care le deversează într-un creuzet minune al minții și sufletului.

Aici el macină sincere stări, nostalgii și mirări foșnitoare.

În carte autorul ne oferă câteva pagini de istorie literară  și începe cu viziuni proprii de caracterizare a unor autori români din clasa simbolismului.

În continuare, se referă la conceptul de poezie filosofică, deslușind valențele creației poetice despre căutarea identității, lupta cu rigorile estetice.

Ion Haineș are predispoziția de definire, examinare și analizare a timpului, a noțiunii de timp care circulă prin mrejele poeziei, prin creația literară, în general.

”În poezie, spune autorul, timpul nu este o noțiune abstractă, ci capătă alte valori, sensibil diferențiate față de accepțiunea teoretică, filosofică a conceptului. Timpul înseamnă, în poezie, durata interioară, dimensiunrea psihologică implicată în operă, rezultat al unei atitudini generale față de viață, deci, în ultimă instanță al unei concepții despre lume.”

Noi deducem că, în fapt, creatorul de poezii are nevoie de un ansamblu de clipe înlănţuite, găzduitoare pe fluxuri de axe de timp, aferente substanţei fiecărui sentiment.

Osia timpului este singura care relativează metafizica poeziei.

Timpul este singurul element palpabil, material, impecabil şi concret în poezie.

Dar nu uităm că poezia este pierzătoare de spaţiu şi timp total.

Citind cartea concepută de Ion Haineș ni se întărește impresia că timpul creativ al poetului nu este nici pe departe calculat, materializat, concretizat.

Poetul nu preţuieşte durata şi nici calitatea timpului.

Spaţiul poetic compus cu timpul poetic oferă, până una alta, un continuum poetic.

De aceea, poezia nu este o lege absolută, ci consecinţa unei legi care ţine de absolut.

Deasemenea, ni se încetățenește constatarea că sediul timpului nu se află într-un loc, într-un spaţiu anume. El este peste tot.

În cazul poetului sediul timpului ţine de putinţa identitară de vizualizare prin cuvinte.

De aceea, căutarea timpului poetic se realizează prin destrămare, prin suferință, prin trăire.

Întoarcerea la cuvinte reprezintă, pentru poet, destrămarea secvenţelor inerţiale din emoţii.

Ion Haineș consimte că ”meditația despre timp devine meditația față de condiția umană, în general, aflată în fața unei probleme fundamentale a existenței, în fața a lui A fi sau A nu fi, cu implicațiile sale grave, complexe, infinite.”

Potrivit rândurilor citite în volumul ”Synthesis” consemnăm că poezia nu realizează istorie, ci doar consemnează gesturi, întrucât prin scrierea poetică nu se produce, respectiv nu se consumă timp.

Are loc, în schimb, o curgere, o glisare a sincronităţilor din cuvinte pe axa fixă a timpului.

Așadar, timpul poetic este intern poeziei, marcând în înţeles kantian aplicaţia interioară a timpului în simţul poetic intern al poetului.

Între poet şi poezie, în fapt, se înfăptuieşte sinteza generică a spaţiului cu timpul.

O altă predispoziție a lui Ion Haineș, observată și în lucrările sale de-a lungul timpului, este cea legată de cuvânt, de noțiunea și multi-înțelesurile iradiate de cuvinte.

Proprietăţile cronologiei pentru cuvintele din poezie confimă timpul poetic frumos, ca asumator, adjudecător de emoţii reproduse.

Timpul aproapelui poetic este complementar timpului departelui experenţial poetic.

Poetul se crede proprietar de timp şi spaţiu, contribuind la schimbarea uşilor pentru încăperile de tip alveole, prin care circulă cuvintele.

Cuvintele sunt singurele multiplicatoare de viaţă, în oglinzi de timp.

Poezia are un timp trăit (durată petrecută), în timpul scrierii sale, situaţie în care ea devine, se deschide pentru a se înfăţişa liberă, ca finalitate, mijloc final.

Cu ajutorul cuvintelor, însă, se pot produce deformări de spaţiu, de timp, de substanţă/ materie.

Afirmăm că peste cuvinte ori sub ele se întâlneşte limbajul colectiv al poeziei.

Poezia nu recuperează timp. Ea doar fixează ceva pentru veşnicia timpului trecut, într-o matrice, într-o memorie transcendentă.

Pentru poezie nu există undeva în lume loc distinct şi separat, nici timp distinct, fixat.

Însă, consideră Ion Haineș, în raport cu cititorul, poezia se află la o anume distanţă şi defazată (mereu în trecut) în timp.

Deci, poezia nu este în timp, nu are timp, ea doar vorbeşte despre timp, deoarece se dovedeşte mai degrabă a fi un sistem de cuvinte fixate.

În carte Ion Haineș abordează și critica lecturii, reprezentarea poetică, poezia ca încercare de comunicare, faptul că mai nou metaforele slăbesc vigilenţa asupra substanţei scrise: este suficientă conotaţia.

În egală măsură, Ion Haineș explorează tăcerea ca semnificație, observând că, în fapt, cuvintele trăiesc datorită existenţei oamenilor, care nu pot la rândul lor trăi fără cuvinte.

Chiar muţenia, chiar și tăcerea au cuvinte (nevorbite).

Poetul observă câte se petrec în tăcerea pietrificată a unei statui îmbolnăvită de poezie, de prezenţa poeziei sub pielea de piatră.

Recurgând la intersecţii logice de teme, poetul, -  folosind subiectivitatea sa determină „liniştirea” poeziei, respectiv finalitatea creației sale, care ca stare noţională poate fi denumită „tăcerea poeziei.” 

Tăcerea poeziei face parte din aceeaşi clasă de fenomene semnificante, precum „umbra întunecimii”.

Cu un curaj, pe drept cuvânt caracterizat revelator, de sinteză, generos și dominat de valențele conciziei reprezentării, Ion Haineș prezintă în partea a treia a volumului portretele și operele a 22 de personaje scriitoricești.

Învățăm din cartea ” Synthesis” scrisă de Ion Haineș cel puțin două lucruri: că are loc dizolvarea timpului în atemporalitate și, mai ales, că poezia se poate naşte, însă nu mai poate muri.