Elena M. Cîmpan : (În) Semne, la fel de actuale, pe marginea poeziei lui Marcel Miron

Cum să nu scriu despre noul volum de poezie, al lui Marcel Miron, poet și preot, fost protopop de Huși, de dincolo de Carpați, neam de neam cu Theodor Damian, dar și de poezie,  invitat în repetate rânduri la Societatea „Conexiuni”, Bistrița, anii 2010-2018, volum intitulat „Semne contemporane”,  o ediție bilingvă româno- germană, „Gegenwärtige Zeichen”, cu traduceri în limba germană de Mircea M. Pop și Joachim Schwietzke, apărut la Editura „Timpul”, Iași, 2024, după ce am primit cartea cu un autograf atât de sensibil și metaforic, „Doamnei Elena M. Cîmpan, în al cărui suflet frumos, ca într-o simfonie îngerească, anotimpurile vieții înfloresc și rodesc! Cu admirație și recunoștință, Părintele Marcel Miron”, 17.06. 2024 ( cine ar rezista să nu scrie, de drag? ) și după ce mi-e cunoscută creația lui Miron ( descălecător și din neamul lui Miron Costin ), recenzând la momentul respectiv „Spre orizonturi albastre”  ( Ed. Timpul, 2017 ) și „Șarpele de pe balustradă” ( Ed. 24:ORE, 2018 ). De atunci, au mai apărut de același poet, „Poeme din antecamera vieții” ( 2020 ), „Vise pe Tabor” (2021 ), „Raze de lumină” ( 2023 ) și nici premiile nu au întârziat să apară: Distincția Festivalului Internațional de Poezie, Iași, 2022, Premiul „Convorbiri literare”, la Zilele Revistei, 2021, Premiul de Excelență pe anul 2021 al Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor din România, al cărui membru este, participând în 2022 și la Turnirul de poezie de la Muntele Athos, Grecia.

     Volumul „Semne contemporane”, „Gegenwärtige Zeichen, are o Prefață ( Vorwort ), intitulată „Un suflet în fiecare cuvânt” ( varianta germană „Ein Seelenhauch in jedem Wort” conține structura „respirație sufletească”; „Hauch” singur  mai apare în poezia lui Goethe „Wanderers Nachtlied”, cu sens de „suflare de vânt, adiere”, „Kaum einen Hauch”, „doar o suflare” ), scrisă de către Marius Chelaru, care îl identifică pe poet drept un „biruitor”, cu poezia sa despre „viață, în diversele ei aspecte”, cu puncte nodale, care, în viziunea lui Marcel Miron, sunt credința, cărțile sfinte/ biserica, dragostea, poezia”. Tot Marius Chelaru vorbește despre „Semne contemporane”, ca despre o „compoziție la trei mâini”, incluzându-i aici și pe traducători. După „Prefață” și înaintea „spectacolului” propriu-zis al Poeziei, este textul traducătorilor „Pendulând între două lumi” ( „Pendelnd zwischen zwei Welten”), care amintește despre lumea terestră, în care poetul trăiește, și despre cea celestă, spre care acesta aspiră.

      Ca un aspect estetic al volumului este faptul că fiecare poezie este însoțită de o grafică, în ton și potrivită, realizată de Mădălin Țibichi, artist ce a înțeles primul și, cu siguranță, de adâncime, mesajul poetic al lui Marcel Miron. Poetul scrie despre icoană, ca timp, despre Biblie, ca piatră vie, despre poet, ca nufăr, despre psalm, un lift, despre flori, ochi de lumină, despre cireșul, care plânge cu cireșe dulci și râde cu cireșe amare, încărcat de simboluri, despre ștergarul ce-și schimbă culoarea, alb, roșu, negru, în funcție de stare, de sentiment, despre copilărie, cea mai frumoasă haină a vieții, despre așteptarea de o sută de ani până ce lutul de pe roata olarului zboară, despre poeții în Copou, cărora Eminescu le oferă cununi din frunzele teiului secular, despre căutare și mirare, „tu erai lângă mine/ eu trebuia/ doar să-ți vorbesc”, despre cum „pre dinlăuntru plouă/ pre dinafară se usucă”, într-un perpetuum al zilelor și al versurilor.

    Marcel Miron este un poet desăvârșit, care a înțeles să spună mult în puțin, să ajungă la esențe, să exprime sugerând, să lase generos punctele de suspensie în seama cititorului, așezat pe făgașul cel bun, al metaforei, al expresivității și al modernității ce-și află rădăcinile în adevăruri lirice, valabile în orice timp. Felul cum drămuiește pagina de poezie, concentrând versul, așezându-l la locul lui, ca-ntr-un joc, ce răspunde melodiei, mai mult interioare, vorbește despre puterea de selecție, de exprimare a sentimentelor, a trăirilor, în cuvinte puține, cu încărcătură semantică. Atitudinea poetului Marcel Miron în fața vieții este una senină, împăcată și împlinită, ipostaze din care transmite învățături, ca dintr-un amvon al poeziei. Un crez poetic îi este poezia „Lumânare”: „Ard/ și nu mă sting/ ca tu să vezi cărarea”, ceea ce arată rezistența întru poezie, transmiterea mai departe a pasiunii, veghea până la capăt, cu rol de sensibilizare a urmașilor ( a posterității?!... ). Poemele sunt bine închegate ( încleiate ), ca o construcție rezistentă, solidă, bazată pe experiență și pe sensibilitate, atribute ale poetului matur. Poezia „Ea și eu” este un exemplu de armonie, simetrie și lirism, de dragoste, înțeleasă, de-acum, superior: „Ea/ pudică/ sfioasă ca o fecioară/ mă iubea/ numai când luna/ în ochii mei adormea.// Eu/ trist/ singur și străin/ în cerul cu stele/ înhămat la Carul Mare/ ca un rob trăgeam/ toate iubirile mele.// Și ludică. Și a corespondențelor. Și a regretelor târzii. Și de aflare a întregului ancestral.

      Orice volum de versuri, nou apărut, își caută împlinirea prin cititori. Dar și prin traducere. „Semne-le contemporane”, de poezie, ale lui  Marcel Miron, sunt în măsură să treacă granița literaturii române, prin varianta lor în limba germană, și să rămână, totodată, autohtone, prin specificul, înțeles și exprimat de-a lungul timpului, în mod iscusit, de către eul liric mironian.