Smerenia

În romanul „Război şi pace”, Tolstoi, scriind despre lupta de la Austerlitz împotriva lui Napoleon Bonaparte, povesteşte despre un soldat oarecare cu numele Andrei care, zăcând la pământ rănit grav, îl vede călare pe împăratul Franţei… atât de mic încât: „Ce era Napoleon şi toate cele pământeşti pe lângă cerul albastru curat şi imens, ce se întindea deasupra lui”.

Însăşi natura dă mărturie despre smerenia omului înaintea lui Dumnezeu. Căci întotdeauna cugetul nostru se înalţă mai sus de opera de artă: la artistul care a creat-o. Şi dacă o privelişte frumoasă ne smereşte, silindu-ne – prin sublimul ei – să ne recunoaştem micimea, apoi cu atât mai vârtos Dumnezeu, Frumuseţea, Puterea, şi Bunătatea desăvârşită, ne pleacă de-a binelea genunchii la pământ.

Să vedem câtva exemple de smerenie în Sfintele Scripturi. Patriarhul Avraam, când i s-a arătat Sfânta Treime sub chipul celor trei tineri, la stejarul Mamvri, s-a smerit pe sine: „Iată, cutez să vorbesc către Domnul meu, eu, care sunt pulbere şi cenuşă!” (Facerea 18,27). Şi mai adânc s-a smerit profetul Isaia, contemplându-l pe dumnezeu cel Preaînalt: „Eu sunt un tâlhar şi un necredincios”. Ori să amintim şi pescuirea minunată, când Sfântul Apostol Petru, văzând mulţimea peştilor, s-a smerit căzând la picioarele lui Iisus: „Ieşi de la mine Doamne, că sunt un om păcătos…” (Luca 5,8).

De bună seamă că Avraam nu era numai „pulbere şi cenuşă”, iar proorocul Isaia nici pe departe nu poate fi considerat, aşa cum însuşim s-a numit, „un tâlhar şi un necredincios”, după cum nici Sfântul Petru nu este,fără îndoială, „un om păcătos”. Ci prezenţa lui Dumnezeu a fost pentru ei toţi, în acel moment, atât de copleşitoare încât nici înjosire nu li se părea îndeajuns faţă de măreţia Tatălui ceresc. Smerenia este cea care le-a smuls de pe buze aceste cuvinte. Deci, prezenţa lui Dumnezeu îndeamnă la smerenie.

Dar, ce este smerenia? Ea este o stare sufletească firească a creştinului în faţa lui Dumnezeu. Iată ce scrie fericitul Asterie al Amasiei: „Creştinul adevărat, are necontenit trează în el ideea că noi suntem creaturi şi fiinţe muritoare, iar dumnezeu este creatorul vieţii noaste şi cel mai bun econom al nostru”. Prin urmare, Smerenia este recunoaşterea neputinţei noastre în faţa lui Dumnezeu şi recunoaşterea dependenţei noaste de Tatăl ceresc.

Cu toate acestea, smerenia nu este o slăbiciune, ci este o putere nemaipomenită. Ea te face să te simţi foarte mic, chiar în starea de sfinţenie, după cum am putut observa din exemplele de mai sus. Nu te duce nici la deznădejde ci, dimpotrivă, te obligă să râvneşti mereu spre mai bine, spre desăvârşire.

Sfântul Isaac Sirul întreabă: „Ce este desăvârşirea? – şi tot el răspunde: „o prăpastie de smerenie”. „Smerenia este veşmântul lui Dumnezeu. Căci Hristos – Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup – S-a îmbrăcat cu smerenie şi prin acest mijloc El a rămas cu noi în trupul nostru, ascunzând sub această smerenie puterea suveranităţii Sale; de aceea cel ce se îmbracă cu veşmântul smereniei atrage la sine pe Hristos. Celui smerit nu-i va lipsi harul, fiindcă el nu-şi recunoaşte nici un merit propriu, fără numai neputinţa sa, din care pricină i se deschid tainele dumnezeieşti şi adâncurile dragostei lui Dumnezeu”.

Aşadar nu mai încape nici o îndoială că smerenia este, pentru noi, cale spre mântuire. Ea este leac împotriva păcatului. Căci din cauza mândriei au căzut îngerii cei răi dintru început şi prin trufie i-a ispitit diavolul pe primii oameni să mănânce din pomul oprit ca să fie şi ei asemenea lui Dumnezeu – fără să facă voia Lui. Iar calea înapoi spre mântuire este tocmai contrariul mândriei diavoleşti –smerenia.

De aceea Mântuitorul, care a venit în lume pentru a strica lucrurile diavolului, a propovăduit smerenia: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” (Matei 5,3). „Cei săraci cu duhul” sunt smeriţi, îşi recunosc slăbiciunea, dar doresc să fie tot mai buni. În parabola „Vameşului şi a fariseului” ne-a dat un exemplu de smerenie în vameşul care şi-a recunoscut păcătoşenia şi s-a întors mai îndreptat la casa sa decât fariseul cel trufaş. „Oricine se înalţă pe sine, se va smeri; iar cel ce se smereşte pe sine, se vas înălţa” (Luca 18,14), Sunt cuvintele cu care se încheie această minunată parabolă.

Însă Mântuitorul nu numai că a predicat smerenia ci a şi trăit-o El însuşi, făcând din viaţa sa pământească un prilej de necontenită smerenie: s-a născut într-un staul de dobitoace, a trăit între oropsiţii vieţii pe care şi i-a făcut ucenici şi apostoli şi a murit între tâlhari , pe Golgota – răstignit – ca un răufăcător. Aşa scrie şi Sfântul Apostol Pavel: „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte – şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2,8).

Mântuitorul Hristos se dă pe Sine însuşi drept pildă de smerenie atunci când spune: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odină sufletelor voastre” (Matei 11,29).

Domnul nostru Iisus Hristos a predicat şi a întruchipat smerenia. Ba, mai mult, a lăsat-o moştenire apostolilor şi nouă tuturor creştinilor. Sfinţii Apostoli combat mândria păgână şi ne învaţă în nenumărate chipuri despre smerenie. În acest sens, este grăitor îndemnul Sf. Apostol Petru: „Îmbrăcaţi – vă toţi întru smerenie unii faţă de alţii, pentru că Dumnezeu le stă’mpotrivă celor mândri, dar celor smeriţi le dă har. Prin urmare, smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca El la timpul cuvenit să vă înalţe” (1 Petru 5,5 – 6).

Prin urmare, iată răspunsul la întrebarea, „Ce este smerenia?”: - Smerenia este o cale sigură spre mântuire, calea pe care a ales-o Hristos ca să ne mântuiască; este veşmântul lui Hristos pe care toţi trebuie să-l îmbrăcăm dacă vrem să ne mântuim.

Care pom stă cu crengile aplecate? De bună seamă numai cel încărcat de roade. La fel şi spicul. Tot aşa trebuie să fie şi creştinul: aplecat. Smerit înaintea lui Dumnezeu. Acesta este şi semnul sigur că sufletul este încărcat cu roadele mântuirii. Numai celor smeriţi, care-şi încredinţează viaţa lor lui Dumnezeu, acesta le dă har.

Este adevărat că la pomul plin de roade vin şi lovituri, pentru a-l scutura. Pentru credincios aceste lovituri sunt suferinţele. Deci de câte ori avem necazuri să ne aducem aminte de smerenie. Să ne gândim că este bine să ne smerim noi înşine înainte să ne smerească viaţa şi nu credinţa în Dumnezeu! Acela niciodată nu se va putea ridica din prăpastia durerii, cum spune Iisus că „cel ce se smereşte pe sine, se va înălţa”.

De aceea, se cade ca înainte de a ne umili nenorocirile să ne umilim noi înşine înaintea lui Dumnezeu. Înainte de a ne înfrânge viaţa aceasta trecătoare, să ne înfrângem pe noi înşine prin smerenie. Şi atunci putem fi încredinţaţi că „inima zdrobită şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmul 50,17).

Preot George Marica