Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

Nicolae Băciuț - 65

 

 

 

DIN COASTA EVEI

 

Nu mai vreau să fie eu,

nu mai vreau să semăn

cu mine –

mi-e de-ajuns să fi fost

coasta ta,

să fi fost tu prima

şi-apoi să fi văzut

cine e cine?

 

Mi-era de ajuns

dacă eram eu frunză

şi tu ram,

să fi fost eu fruct

şi tu floare –

dar cine-ar mai fi rodit

după noi,

oare cine-ar fi fost oare?

 

Nu mai vreau să fiu eu,

nu mai vreau să semăn

cu mine –

mi-e de-ajuns

că eşti copac,

că frunzele lui

sunt retine.

 

Păsările nu sunt ca şi noi:

lumea dinainte

e lumea dinapoi,

clipa trecută

e clipa viitoare –

doar cântecul lor,

cântecul ca o petală

de floare

pluteşte lin

până la valul

de mare,

până la vârful

de munte

unde aerul doare.

 

Zborul e cântec,

cântecul zbor,

coboară în mine

şi-n el mă cobor –

crucile-s de piatră,

crucile-s de pământ,

ele ţin dealul în spinare,

fiecare cruce-i lumânare.

 

Lumea se-ntoarce,

sfârşitul e-nceput –

să fim iar aer, să fim cer, să fim lut!

 

 

ANOTIMPURI

Nicolei

Nu-mi spune încă

dacă-i toamnă,

n-am apucat să înverzesc,

în mine încă seve dorm,

doar visele înmuguresc.

 

Nu îmi vorbi încă de fructe,

cât pleoapele îmi sunt petale,

polenu-i pulbere de stele,

seminţele sunt încă-n zale.

 

Nu-mi spune

dacă pleacă păsări –

încă nu ştiu ce-nseamnă zbor,

nu îmi vorbi de ploi cu soare,

nu ştiu ce-nseamnă să fiu nor.

 

Mai lasă-mă măcar o viaţă,

să-mi fie seara dimineaţă.

 

 

UMBRA CUVÂNTULUI

 

Umbrei mele îi e dor de mine,

Umbrei mele îi e dor de umbra ta,

Cine pe cine mai așteaptă,

Cine-i B și cine-i A,

Care cuvânt o să devină șoaptă,

Cine pe cine îl va învia?

 

Umbra aceasta aproape

Mă poate-mbrățișa,

Umbra aceasta încă  nu-s eu,

E doar jumătatea mea,

La capăt de curcubeu.

 

Și, sigur, dacă umbra dispare,

în ea vei rămâne și tu,

în umbra aceea o să  mă-ngrop,

ca în da și în nu.

 

Dar încă îmi caut o umbră -

umbra aceea ești tu;

răsărit și apus se-mpreună,

ca lumina ce nu ne-ncăpu.

 

Umbra aceea e pleoapa

pe ochiul ce nu ne văzu.

Tu ești umbra peste care trece apa,

Cu tine viața-mi începu.

 

Tu, care știi ce-i umbra,

și cine-n locul ei

rămâne mai în urmă,

să facă legământ –

 

tu mă iartă pentru umbră,

mă iartă pentru cuvânt.

 

 

SPOVEDANIE

 

Mi-ai dat, Doamne,

cuvinte

şi nu le pot pe toate folosi;

mai multe rămân în morminte

decât aş putea eu

rosti.

 

Mi-ai dat, Doamne,

culori

și nu le pot pe toate folosi;

mai multe rămân în muguri,

de câte aș putea eu

înflori.

 

Mi-ai dat, Doamne,

veştminte

şi nu mă pot cu toate înveli;

mai multe rămân

nepătate

de câte m-ar putea

mărturisi.

 

Mi-ai dat, Doamne,
umbră,
și nu mă poate toată încăpea –
mai multă rămâne-n mine
de câtă m-ar putea
urma.

 

Mi-ai dat, Doamne, cer,
să-mi fac parte
din partea ta.

Mai mult rămâne nor,
decât mă poate-nsenina.

 

Mi-ai dat, Doamne,

aripi,

dar nu m-ai învățat să zbor –

e cer destul în mine

pentru un alt Alcor.

 

Pe mine, Doamne,

mie m-ai dat

şi nu-mi ajung,

între credinţă şi păcat.

 

 

O HAITĂ DE LUPI

 

O țară de lupi

caută o țară de lei,

caută o junglă

cât mai aproape de cer -

o haită setoasă de sânge,

ca rugina de fier.

 

O haită de lupi

mușcă turbat din calendare -

hălci de luni,

firimituri de zile,

până secundele sângeră-n ore!

 

O haită de lupi,

într-un anotimp fără frică,

într-un vis din care n-a rămas nimic,

care e tot mai aproape de mine -

din mine dacă nu mă ridic!

 

O haită de lupi

sfârtecând zăpada înghețată -

aceasta e iarna,

iarna lui niciodată.

 

 

56/65

 

56 se privește-n oglindă

și 65 îi răspunde ca un ecou –

anul vechi vrea să se-ntindă

peste anul cel nou.

 

Privesc în oglindă,

ca și cum aș privi înapoi –

anul vechi se-mparte la 65,

anul nou se-mparte la doi.

 

Privesc în jos,

dar se-aude de sus

anul vechi uitat în calendar,

pruncul nou în pruncul Iisus;

 

privesc la tine și aud

cum timpul pleacă din mine,

cum pleacă Polul Nord din Polul Sud,

cum lumina se-nchide-n retine.

 

Privesc la ieri,

dar îl văd pe mâine,

aud ruginile toamnei

crescând în grâul din pâine. 

 

Privesc înăuntru

și aud ce-i afară,

aud cum urcă ziua,

până se face seară.

 

Privesc spre pământ,

cum aș privi înspre cer

și se-aude-n cuvânt

cum se leruie ler.

 

Căci vine și iarna

ca un lup rătăcit –

sunt chiar eu, care plec,

când, de fapt, am venit.

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5