Constantin Brâncuşi - un ,,zeu al singurătăţii”

Cu mulți ani în urmă, mai exact în 2001, am  avut prilejul să ajung  la atelierul  lui Constantin Brâncuși, aflat pe strada Impasse Ronsin nr.10 din Paris. Sculptorul plecase demult pe drumul veșniciei să-și continue arhitectura Coloanei fără sfârșit, să dăltuiască eternitatea iubirii pe lada de zestre a Porții Sărutului și să picure nisip în clepsidra scaunelor de  la Masa Tăcerii.

              Dintr-o discuţie întâmplătoare cu un parisian, am descoperit că mulţi francezi îl consideră originar din Franţa şi nu din România. Dealtfel, şi grafia numelui de pe firma muzeului aparţine scrierii franceze: CONSTANTIN BRANCUSI. Diacriticile le-am pus eu, doar în gând, că altceva nu putean face.

            Cei care l-au cunoscut pe sculptorul de la Hobiţa, spuneau despre el că a fost un om singuratic. ,,Era un bărbat extraordinar, scund și cu barbă, cu niște ochi negri și o privire ascuțită ”. Avea puţini prieteni pentru că voia să trăiască singur, așa cum se arăta în anii copilăriei, când era păstor, cioplitor  de obiecte în lemn și șlefuitor de pietre culese de pe marginea râului. Cine reuşea să intre în voia lui, devenea o excepţie, era un ,,ales” al sufletului său. Nu se confensa oricui, dar îşi câştiga admiraţia şi respectul celor care iubeau sculptura şi în general arta.

          Locul întâlnirilor era atelierul în care lucra, dar și casa  lui cu toate tradițiile și obiceiurile gorjene.Mai toate amintirile prietenilor săi descriu atmosfera în care trăia şi lucra marele sculptor. Era un interior în care se găseau trunchiuri de copaci şi blocuri de piatră, arbori vii în care poposeau păsările cerului, iar de-a lungul pereţilor stăteau înşirate piesele lui pe care le prezenta vizitatorilor ca pe cele mai dragi fiinţe.

          Într-o încăpere alăturată, un fel de salonaş mobilat cu obiecte lucrate de mâinile sale, primea musafirii pe care-i servea cu ţuică românească, brânză şi ceapă proaspătă. Se pricepea şi la bucătărie şi din când în când îşi făcea mămăligă, rămânând, chiar dacă trăia în altă lume, ţăranul care fusese întotdeauna.

          În atelier purta halat alb şi saboţi în picioare. Îi plăcea să primească flori, mai ales din partea femeilor, iar când nu avea, şi le procura singur. Era foarte reţinut când trebuia să se întâlnească cu cineva. Avea preferinţe şi se purta ciudat, dar devenea amabil cu oamenii la care simţea o anumită dragoste pentru opera sa. Un foarte bun prieten al său, Emil Gillioli, a observat că nu-i plăcea să vorbească prea mult, dar când spunea ceva, era întotdeauna interesant. Niciodată n-a lucrat în faţa cuiva. Voia să-şi construiască singur lumea pe care o visa. Respingea orice încercare de propagandă a activităţii sale.

          Constantin Brâncuşi a fost un excelent desenator. Schiţele sale erau ,,încercări de a prinde din zbor esenţialul’’. În urma lui n-au rămas, însă, decât vreo treizeci şi cinci de desene pentru că pe cele mai multe le distrugea ,,ca să nu pătrundă nici o privire indiscretă în lumea lui lăuntrică’’. Ca fotograf s-a dovedit foarte priceput. Îşi fotografia singur operele, deoarece n-a găsit niciodată pe cineva care să-i facă acest lucru mai bine. Developa şi retuşa singur pozitivele. Iubea animalele şi le studia la fel de atent ,,sufletele’’ ca şi formele ce se năşteau din mâinile sale. Avea multă răbdare, o răbdare proverbială.

          Despre viața  lui personală se spune că și-a atras în preajmă muze interesante, femei frumoase  pe care le-a iubit și le-a dedicat lucrări devenite celebre.

          Dacă el nu căuta pe nimeni, oamenii de artă îl căutau pe el. Voiau să se convingă şi s-au convins că era un mare sculptor, numindu-l ,,un miracol’’, ,,un sfânt’’, ,,un zeu singuratic’’, care şi-a altoit sufletul în universalitate.

Mircea Daroși