Balada lucrurilor răzvrătite împotrivă-mi

     „Nu vă adunați comori pe pământ, unde furii și molia și rugina le strică.”

                                                                                (Sf. Ev. După Matei)

          Cinstite fețe boierești și voi, frumoase  

          Doamne și domnițe de oriunde, ascultați

          Nepovestita încă pe lume întâmplare ce,

          Petrecutu-s-a deunăzi, la mine în odaie.

          Pe-un umerar, îmi așezasem hainele

          De zi, căci seară se făcuse, când un sveter

          Nespus de drag, cu fire aurii și lucrătură,

          De cotu-mi  se-agăță discret, părând a-mi

          Zice: „Stăpâne...putem vorbi    puțin?”

     

          Visez? Ferește Doamne! Înlemnisem,

          Iar de  spaimă, trei cruci îmi făcui, cum         

           Caragiale -zice-se- și făcea și el, scăpând

          Din vreo năpastă, umblând pe la cucoane.

          O fi-nceput al lumii sfârșit? mi-am zis,

          De cari se spune în sfinte cărți rupte și  uitate,

          Că prinde-vor glas toate: lucruri, drumuri,   

          Animale, iar marea de valuri fremăta-va?

         

          „Ia spune, ce vrei?” murmurai, din spaima

          Insolită, greu și târziu,  un pic dezmeticit. 

         

          „Stăpâne, noi toate: haine, rufe și obiecte

          Ce strânsu-le-ai pe rând într-o viață, uite,

          Aicea suntem. Nimic n-ai aruncat, încât

          Prea multe suntem. Închise-n scrinuri albe

          Și dulapuri, respirăm o dată-n săptămână.

          Pe trepte și pe hol sunt doar icoane și

          Picturi. De te-a muta acolo...noi  să stăm

          Pe-aicea, căci și noi avem drepturi, socot.”

          Și într-un glas, de peste tot, în foșnet auzii:

          „Să fie o dreptate! Nu mai putem răbda!”

         

          Năuc de uluială, n-am mai avut nici glas.

          Of, zis-au filosofii destul  c-averea multă

         Te bagă în ponoase și tihna ți-o alungă.

          Într-un târziu, curajul revenindu-mi, le

          Cuvântai:

         

          „Tăcere! Nu v-am crezut vreodată-n stare

          De răzvrătire, căci v-am ținut aproape, dragi,

          Aminte-aduceri de cele câte  fost-au. Eu, da,

          Mâine vă voi spune ce hotărât-am singur

          A face cu mine și cu voi, căci fi-va vreme

          Și lumina-mă-va Acela Care Lumină este,

          Nădejdea preaiubită a sufletului meu.”

         

          După o noapte, în care geană pe geană

          Abia am pus, ne-am fățoșat la  judecată.

          Solemn, fără de frică, deschisei toate uși,

          Sertare, să fie auzită preadreapta hotărâre:

         

          „Ca un Stăpân al vostru, precum înșivă

          O spuneți și Sunt, acestea, cu neclintire

          Hotărăsc:

         

          Voi, cele vechi, de colo, iubite, prețuite

          „Zdrențe” și-amintiri din alte vremuri,

          Fără milă, veți merge la pubela cea textilă.

          Nu vă bociți, căci deveni-veți poate hârtie

          Și vreun poet cu faimă își scrie-va pe voi

          Sonete și poeme pentru vreo fată blondă.

         

          Voi, cele mai de-aproape, „boarfe” încă bune,

          Ba frumoase chiar, veți merge la săraci.

          Pe cei goi îmbrăca-veți și vă vor prețui.

         

          Voi, cestelalte de aproape, desigur, vă voi duce

          În piață, la standu-n aer liber, pe bulevard,

          Cu-nscrisul:„Pune-o haină, ia-ți o haină”,

          Că-n lumea asta, Dumnezeu te-mbracă,

          Iar dracul te dezbracă. Îți cere să ai milă

          Un chibrit, pe urmă  pălăria, haina, cică

          Plouă, apoi cămașa și sufletul-ți la urmă.

         

          Cât despre astelalte, din urmă și nu multe,

          De mine aproape vă voi ține, câte zile de-acu

          Lăsa-mi-va Dumnezeu, iar unele veni-veți

         Cu mine pe calea  de pe urmă și fără de întors.”

                                                            x

          Când am ieșit afară, mi se părură toate

          În rece strălucire, cum niciodată fost-au, iar

          Soarele pe boltă, stăpân și domn ce-i peste zile,

          Pufnind a râs, șoptit-a:„Bine-ai făcut, copile!”

                                                            prof. Vasile Găurean