Scrisoarea emoţionantă a unui preot bistriţean: Stau în rugăciune în fața Răstignirii, singur, cu îngerii Domnului. Staţi acasă, dar ridicați un gard înalt împrejurul credinței, nu lăsați cetatea sufletului să rămână fără apărare

Dragii mei, de aproape și de departe, vă trimit un gând pe care l-am scris cu lacrimi. Lacrimi care izvorăsc dintr-o credință puternică, înțelegând că această perioadă de încercare este îngăduită de Dumnezeu. Această convingere rezultă din citirea Bibliei, care cuprinde următoarea afirmație: Preaiubiților, să nu vă mirați de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca și cum vi s-ar întâmpla ceva ciudat. (1 Petru 4, 12). Încercarea, indiferent de forma pe care o primește, este îngăduită de Domnul. Același Apostol ne încredințează: Întru aceasta vă bucuraţi, măcar că acum ar trebui să fiţi trişti, încercaţi fiind de multe feluri de ispite pentru puţină vreme.
Ne uităm în Sfânta Scriptură la cei care au fost aproape de Domnul. Poate uneori îi „invidiem” pe Moise și pe Avraam pentru credința lor, poate am vrea să avem relația lor cu Dumnezeu. Poate, ne-am dori să avem dialogul lor cu Dumnezeu, să avem rezultatele credinței lor, dar nu am vrea să trecem prin încercările prin care au trecut ei. Priviți cu atenție la oamenii lui Dumnezeu. Au fost strânși în teasc să se vadă măsura credinței lor. Reflectând la aceste vieți, suntem conștienți că toți trebuie să trecem prin încercări. Apostolul Petru continuă: Pentru ca credinţa voastră încercată, mult mai de preţ decât aurul cel pieritor, dar lămurit prin foc, să fie găsită spre laudă şi spre slavă şi spre cinste, la arătarea lui Iisus Hristos. Atunci, de ce să ne descurajăm, de ce să ne pierdem când suntem loviți de o boală, de ce să-I întorc spatele atunci când sufăr?
Știu că-i supărat Domnul pe noi. Știu că merităm. Toti ne cunoaștem păcatele si fărădelegile. Neglijăm Împărtășania, mersul la biserică, ne urâm uneori, ne invidiem, ne vorbim urât unii altora, ne batjocorim unii pe alții, am uitat să ne ajutăm reciproc, prea puțin post, puțină rugăciune, doar alergare pentru trup și prea puțin pentru suflet. De abia acum înțeleg de ce a plâns pe Cruce pentru noi! Niciodată nu o să-L iubim așa cum ne iubește El. Dacă pe mine mă doare mult pentru că o să fiu singur la altar, probabil și la Învierea Lui, mă întreb ce durere a simțit El când a rămas singur la Cruce?! Putem trece peste boală, orice suferință trece, dar vai când te doare sufletul și nu găsești putere să alergi după vindecare. Lacrimile o să ne ducă in Rai, lacrimile îl coboară pe Dumnezeu din cer pe pământ.
Nu m-am simțit niciodată atât de singur așa cum m-am simțit duminică seară la slujbă, fără prezența voastră, fără ecoul rugăciunilor voastre. Niciunul! Am stat în rugăciune în fața Răstignirii, singur, cu îngerii Lui, și numai atunci mi-am dat seama ce durere a putut răbda pentru noi! La început m-am descurajat, au fost lacrimi de durere, de spaimă, s-a așezat peste mine o neliniște pe care nu o pot descrie, dar, nu după mult timp, m-a atins cu vocea Lui și mi-a zis: În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți…și atunci lacrimile au încetat, bucuria mi-a umplut sufletul, am fost îmbrățișat și învăluit de cuvântul Lui. Am exclamat cu bucurie mare: Doamne, bine este să fiu aici, cu Tine…!
Am convingerea că nu suntem singuri, nu ne poate părăsi, nu asta ne-a promis, din contră ne promite că rămâne cu noi, când cădem și când ne ridicăm, până la sfârșitul veacurilor.. Astăzi am simțit mai mult ca oricând că se află prezența Lui în mine, în noi, o putere care le întrece pe toate, și aceasta este CREDINȚA. Astăzi am plâns pentru mine, pentru voi, pentru toți, înaintea altarului de jertfă. Dumnezeu să-I întărească pe cei bolnavi, iar cadrelor medicale să le ofere curaj și putere. Am văzut pe Sfânta Masă suferința lui Iisus, dar m-am luminat când am văzut biruința Lui. Toți trebuie să plângem, înțelegând plânsul ca pocăință înaintea Lui și să ne punem pe genunchi, căci numai așa ne salvăm viața și mântuirea. Nu mai putem sta împreună în comuniune liturgică la slujbele divine, dar și așa, primim cu bucurie toate și punem în inimă încurajarea care vine de la El: Puţin şi nu Mă veţi mai vedea, şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea… Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura… voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi…
În final, vă îndemn din toată inima, ridicați un gard înalt împrejurul credinței, nu lăsați cetatea sufletului să rămână fără apărare, stăruiți în rugăciune, prețuiți fiecare clipă a vieții și toate darurile pe care le revarsă Dumnezeu peste noi. În pedagogia Lui, Dumnezeu, sunt convins, că vrea să ne apropie, să fim uniți în cuget, în gând, în simțiri. Poate e momentul ca noi să realizăm că suntem frați, indiferent de orientarea confesională. Iubirea trebuie să treacă peste orice „barieră”. Iubirea trebuie să se vadă în noi, în faptele noastre și în viețile noastre.
Vă prețuiesc pe toți și îl rog pe Dumnezeu să binecuvinteze satul nostru, țara noastră și întregul pământ.

Cu aleasă considerație și cu inimă largă, al vostru părinte, prieten și frate în Hristos, Raul Pap, din Ciceu-Poieni