Prof. Vasile Găurean: „Raiul” bogaților se ține din lacrimile și lipsurile săracilor

  Orice păcat este o nedreptate și pricinuiește o suferință: familiei, colectivității sau patriei.

        Într-un basm napolitan, voinicul își lasă familia și țara, căutând o altfel de lume decât a noastră. Când o află, își uită o vreme de îndatoririle sale și când se întoarce în țara lui, află că în vremea când decăzuse, asupra țării sale s-a abătut un război. Avem- desigur -o sugestie misterioasă a ceea ce numim „universuri paralele”.

     Noi nu știm decât rareori că o fraudă financiară, de exemplu, are efect asupra unei persoane sau colectivități și continuăm păcătoasa îndeletnicire fără remușcări. Dacă am cunoaște concret,  ar fi greu de suportat mustrările conștiinței- acest judecător  sever și nemitarnic.

                                      x      

Scriitorul italian Dino Buzzati are o  uimitoare povestire, „O haină vrăjită”, în care vedem cum trăsnetul bogăției cade peste un personaj și îi schimbă total viața.

                                x

     La persoana I, naratorul  relatează  cum a mers la o recepție, la o casă din Milano și „am cunoscut -zice Buzzati- un un bărbat de vreo patruzeci de ani, care literalmente strălucea ” datorită eleganței sale (Cotuțiu Cornel zicea mai deunăzi, că a observat un astfel de tip la biserică, la Beclean.)

        S-a apropiat de el, exprimaându-și admirația pentru gustul desăvârșit și neobișnuita pricepere, desigur, a croitorului.

     Politicos în cel mai nobil grad, tipul i-a mulțumit și a recunoscut meritele numitului croitor, ciudat oarecum, un om de mare bunătate, modest și care de trei ani, încă nu i-a comunicat nota de plată pentru opera de artă vestimentară realizată. I-a dat numele și adresa, Alfonso Corticella, str. Ferrara, nr. 17.

     După câteva zile, naratorul (Buzzati) s-a prezentat în strada Ferrara și a sunat la ușa meșterului. O casă ca toate altele, de croitor. Omul, un bătrânel, l-a primit cu afabilitate, i-a luat măsurile și i-a spus când să vină să ridice. Comanda.

      A întrebat de preț, dar, zicea bătrânelul, „nu era nicio grabă, totdeauna ne vom pune de acord”.           

   Deși excesiv de amabil bătrânelul, î trezea o senzație neplăcută...Poate pentru politețea excesivă....

  După câteva săptămâni, costumul era gata, l-a probat, s-a privit în oglindă, i-a plăcut  foarte. Nu, să m-și facă probleme, căci prețul i se va comunica mai târziu, prin poștă.

  Ajuns acasă, a îmbrăcat din nou costumul, admirându-se în oglindă, iar apoi s-a așezat pe un scaun, puțin obosit.

    I se păru că în buzunarul de la piept are ceva, ca o hârtie. Probabil uitată...Prețul  execuției, cel mai sigur.

    O prinse cu două degete șovăitoare și când  o scoase, încremeni: o hârtie de zece mii de lire. Zece mii de lire!!

     Nu-și putea crede ochilor. Gândurile i-o luară razna. Să o fi uitat croitorul? Altcineva? Cum a putut ajunge acolo o  bancnota atât de valoroasă? Să fie falsă? O privi în lumina ferestrei, dar nu constată nimic suspect. Era bună, chiar nouă. Poate menajera, care i-a periat costumul? Dar de unde să aibă menajera  o așa valoare și să facă o glumă cu ea?

       Nu, nu! Cel mai sigur lucru e „că venise la croitor vreun client să plătească un acont și croitorul, neavând portofelul la el, evitând să o lase prin camera lui, o băgase în buzunarul de la haina mea, așezată pe un manechin. Îi voi scrie o scrisoare lui Corticelli, restituindu-i banii”, care, evident, nu erau ai lui.

      Sună clopoțelul , chemând menajera, dar instinctiv, băgă mâna în buzunarul cu pricina, căci simțise că mai avea o hârtie care nu fusese acolo. „Eram probabil palid ca moartea, zice naratorul, fiindcă menajera mă întrebă mirată dacă mă simțeam bine.”

   Camețit de-a binelea, concedie menajera, zicând că a vrut să scrie o scrisoare, dar o va face mai târziu.

    După ce servitoarea ieși din cameră,  îndrăzni să scoată hârtia din buzunar: „o altă bancnotă de zece mii”. Năucit de ce i  se întâmplă, incercă a treia oară „și o altă bancnotă ieși la iveală”. Inima a început să-i freamăte. Părea să fie într-un basm pentru copii, pe care nu-l crede nimeni.

     Simțea nevoia să rămână singur. S-a închis în cameră, a tras jaluzelele și a început să scoată din buzunar una după alta, bancnote, bancnote, bancnote, ca dintr-un izvor de nesecat.

        Ar fi vrut ca toată seara și toată noaptea să scoată bani, milioane și miliarde, cu frica să nu inceteze miracolul, dar la urmă, puterile îl părăsiră.

     Acum, să-i ascundă. Găsi un cufăr vechi, îi așeză, numărându-și comoara: cincizeci și opt de milioane. Și haina lui, da. Să o păstreze numai pentru sine, ascunsă bine și aproape. Va deveni unul din cei mai puternici oameni din lume. Mergea pe stradă și în răstimpuri își pipăia buzunarul fermecat. Simțea mereu că acolo este o hârtie  Nici nu realiza dacă visa, dacă era sau nu fericit ori sufocat de poavara norocului infinit ce dăduse peste el ca un trăsnet.

       Dar...o potriveală ciudată i-a înghețat pe dată exultanta fericire. A doua zi, în ziarele de dimineață, apăru cu litere mari știrea unui jaf petrecut cu o zi înainte pe strada Palmanova. Patru bandiți au atacat o furgonetă blindată, care aduna încasările de la magazinele orașului. Un trecător a fost ucis, iar sacii cu bani au dispărut: o sume de cincizeci și opt de milioane. Uimitor!! Exact banii lui.

      Dar...ce legătură poate exista între crimă și îmbogățirea lui? El nici nu e superstițios și ar fi o prostie să crezi că el ar fi de vină pentru ce se întâmplă în lume. Nu e treaba lui.

        Mirajul unei vieți îmbelșugate, plină de toate bucuriile și plăcerile la care abia visase cândva, îl atrăgeau magnetic, așa că plecă acasă și se apucă de lucru, adică de scos bani din buzunarul magic al hainei. Era mult mai calm, fără febrilitatea de alaltăieri, amestecată cu surpriză și spaimă. Se făcu seară, apoi noapte și el tot scotea bani, până ce obosi. La bogăția lui, iată, mai adăugă o sută  treizeci și cinci de milioane de lire.

     Ingrijorat, n-a putut pune geană peste geană. Îl împresura un sentiment de teamă, de stranie neliniște, de pericol iminent. Era vocea  oare din conștiința chinuită a celui care știe că se bucură de un noroc nemeritat? Remușcări? Simțea că ceva nu e bine și nu știa ce.

     Îndată ce se făcu dimineață, sări din pat, se îmbrăcă și alergă să caute un ziar. Când deschise filele, i se tăie respirația. Un incendiu grozav la depozitele de petrol ale orașului au distrus niște clădiri  aproape de centru și Institutul de Construcții unde erau și casele de bani, pierzându-se în flăcări peste o sută treizeci și cinci de milioane de lire, iar doi pompieri și-au pierdut viața. Erau exact banii lui. Fără dubii.

       „Oare trebuie să înșir unul după altul toate delictele mele? se întreabă povestitorul. Da, pentru că acum știam că  banii pe care mi-i furniza haina proveneau din crime, sânge și disperare, din moarte, veneau din infern.” Rațiunea, cea care poate anestezia vocea conștiinței, îi șoptea că el nu are vro responsabilitate clară și stunci, „mâna se întindea iar spre buzunar și scotea banii, dumnezeieștii bani”.

       A renunțat la serviciu „din motive de sănătate”, dar și-a păstrat de formă apartamentul și s-a mutat într-o vilă somptuoasă. Colecție de tablouri, mașini luxoase, călătorii pretutindeni, lume bună, femei frumoase...

     „Știam că ori de cât e ori scoteam bani din haină, undeva se petrecea ceva mârșav și dureros,. Și conștiința mi se degrada, devenind tot mai josnică. Și croitorul? L-am sunat, dar nu mi-a răspuns nimeni. În strada Ferrara, unde m-am dus să-l caut, mi s-a spus că emigrase  , nu se știe unde.”

    Pe încetul, naratorul nostru își dă seama tot mai mult, că făcuse un pact cu diavolul.

        Până într-o zi, când află că o doamnă deosebită, de pe scara blocului unde locuise el. Sărmana, s-a sinucis din cauză că pierduse treizeci de mii de lire, pe care le încasase cu o zi înainte („și care încăpuseră pe mâna mea. Destul! Destul! Trebuia să scap de haină, ca să nu mă prăvălesc în fundul abisului. Era neapărat nevoie să o distrug.”- zise el, cutremurat.

    Și-a luat mașina lui superbă și mergând, a ajuns  pe o vale a Munților Alpi. Lăsă mașina într-o poiană verde și o luă spre stînci. „Nu era nicio suflare nicăieri, nici om, nici vietate. Se opri 1între două stânci gigantice, scoase din rucsac haina blestemată, o stropi cu petrol și îi dădu foc . În câteva minute nu rămăsese decât cenușa.”

      Îndată ce focul se stinse,  în spatele lui, la doi-trei metri auzi o puternică voce omenească: „-Prea târziu! Prea târziu!”

     Se întoarse, dar nu văzu pe nimeni. Alergă să-l prindă din urmă pe blestemat, dar nu văzu pe nimeni, absolut nimeni, doar cerul albastru.

         Of! Ce ușurare! Ce ușurare. Ca într-un zbor. Se simțea liber și fericit. Și bogat!

      Când ajunse în poienița unde-și lăsase mașina, ciudat, nu mai era nici urmă de mașină. Se întoarse pe jos și la șosea, luă o ocazie. Ajuns în oraș, când sosi în fața somptuoasei sale vile, observă că  dispăruse. Cu totul. Pe o tăbliță veche, se putea citi doar: „Teren comunal. De vânzare.”

    În mod inexplicabil, depozitele de bani de la bănci, dispăruseră. Cănd desfăcu masivul cufăr unde grămădise sute de milioane, nu găsi decât praf. Numai praf.

       „Am reînceput să muncesc din greu și și ce este de mirare e că nimeni nu se mira de neașteptata mea ruină.” Era acum același om de totdeauna, aproape sărac, biet funcționar  și se gândea că era posibil ca într-o zi, să vină bătrânul croitor și să-i ceară banii pentru costm.

                               Prof. Vasile Găurean

: