La Bidiu, printre oamenii de ieri și de azi. La Cooperativa lui Monicu

Era prin 1968 în centrul satului Bidiu o cooperativă. Singura, de fapt, de unde își cumpărau sătenii făină, ulei, zahăr, țigări și monopol, o băutură locală cu tradiție. Vânzătorul era Monicu. Îl chema Andreica, (de ce i-o fi zis Monicu?), un om cumsecade, ce știa multă aritmetică și își făcea cu un creion chimic toate operațiile. Servea pe oricine, era mereu cu voie bună și înțelegere. „ Dă-mi un monopol”, i se adresau unii gospodari ce veneau seara de la câmp. Ținea o evidență numai de el știută, fiindcă mai marii Cooperativei de la Lechința îl vizitau des. Seara, și mai ales în sărbători, se adunau sătenii la Monicu. Nu aveau unde să se întâlnească. Și cu un monopol în pahar, cu un vermut sau o cantă de vin, povesteau vrute și nevrute. Uneori treceau peste gard la Grigore Abadi, ce locuia în vecini, după încă o cantă cu vin. Avea vie și un vin numai altoi. Lelea Anuța cobora în beciul casei și umplea canta cu vin, și i-o oferea solicitantului. Aici la Monicu era, după spusele lui Denco, centrul lumii. Se dezbăteau mari probleme și fiecare avea ceva de spus. Augustin Năsălean capta atenția. Era mai marele ceapeului, și le explica să înțeleagă toți cum merg treburile. „Cum să dăm toate bucatele de pe terenul nostru?”, intrau în vorba mai mulți nemulțumiți. Și răspunsul era pe măsură. Intra în vorbă și bătrânul Denco, ce locuia peste drum, într-o casă veche cu târnaț. Prin statura lui semăna cu Grigore Alexandrescu, dar și prin spusele vorbelor sale. „Io am făcut partidul în sat, apoi se vede ce ați făcut de ne-ați luat aproape toate bucatele”, intervine și Țigâru. La o margine îi zăream pe vecinii Tolac și Dăiosu, și privindu-i îmi apare în minte imaginea din romanul lui Marin Preda, când Moromete și Bălosu se certau la gard din pricina salcâmului. Îl vedeam și pe Ion Păvăluc, oamenii îi spuneau Ciotoroi. Era omul de la școală, totdeauna bine dispus și săritor la nevoie. Cobora din Suseni și Grenea, un om înalt și sfătos. Nu că-i trebuia băutură (avea acasă în beci soiuri alese de vin), ci dorea să mai audă ce mai spune lumea. Așa cum era nelipsit și Valentin Vaniscu, ori Petre a Gafti, ori Iuliu din vârful ulicioarei. Mai retras era Vasiliuc, ce privea pierdut de la distanță. Și asculta. Nu spunea nimic. Se gândea poate la dragostea din tinerețe, Victoria, cu care se întâlnea la gard. Au trecut anii și într-o dimineață nu a mai ieșit afară. A rămas nemișcat pe patul de scândură pe care și-l confecționase singur. Vasiliuc plecase la ceruri. Au plecat toți, s-au mutat sus, lângă ruinele bisericii din lemn. Pentru aceștia au rămas doar amintirile.

Monicu, când avea inventar, ne invita pe noi, dascălii, să îl ajutăm. Închidea boldul și își verifica caietele, și apoi marfa. Era corect și întotdeauna ieșea bine la inventar. M-am întâlnit în urmă cu ceva vreme cu părintele paroh din Bidiu, Daniel Călăuz, și îl întreb ce-i mai nou în satul pe care îl păstorește. Fără să aștept un răspuns am înțeles că satul este îmbătrânit și din ce în ce mai pustiu. Case cu stăpâni, copii care să zburde pe uliță, tineri care să se întâlnească la hora, nu mai există. Și mă gândesc că prin 1968 la școală din Bidiu învățau în jur de 130 de elevi. Acum a rămas doar amintirea clădirii.

O întâmplare nefericită i-a adunat împreună pe bidienii din Bistrița. E un lucru deosebit, ce ține de suflet, să vezi laolaltă pe cei care au rădăcini în satul dintre dealuri și participă împreună la diferite evenimente. E un semn al omeniei și al respectului pe care bidienii de ieri și de astăzi nu l-au pierdut. Din familia fraților Abadi, respectiv Ioan, Todor și Grigore, oameni de vază odinioară, i-am întâlnit pe urmași ai acestora, respectiv dr. Abadi, specialist în apicultură și nu numai, alături de fratele lui, care nu-și uită satul pe care îl vizitează foarte des împreună cu mama lor, soția poștașului Vasile de odinioară. Erau împreună și copii fostului prim-corator Grigore Abadi: Floarea, Ioan și Vasile, cel mic chiar ne-a invitat la un pahar cu vin făcut ca pe vremuri. I-am întâlnit și pe feciorii celuilalt poștaș, Dumitru a lui Tolac, cel care era mereu zâmbitor și aducea veștile bune către săteni. Și ei se simt legați de satul copilăriei și săptămână de săptămână mama Floarea îi așteaptă cu plăcinte coapte în cuptor. Așa cum, dacă rulezi pe Transcorvina, poți intră la prima casă cum ajungi în Bidiu și unde te va întâmpina, iubite călătorule, cu acea bunătate sănătoasă Cică a lui Costan și Grigore a lui Sidor, cu cocoradă, slănină și cârnați și cu un pahar de vin de la robinet. Nu îl uit pe domnul Cadăr, un întreprinzător de mare competență și dătător de lucru oamenilor, ori pe Ghiță Suciu, premiantul clasei de prin anii 68-70. Ioan și Floarea Andreica sunt bistrițeni cu buletin, dar cu gândul la satul copilăriei. Casa, via, grădina îi cheamă acasă. L-am revăzut și pe Grigore Andreica, cel care a ridicat un monument al eroilor în curtea bisericii păstorită de părintele ziditor și rugător Daniel. „Bunicul meu, Petru, a plecat la război în 1940, îmbrăcat în costumul popular și nu s-a mai întors niciodată.”. Apicultorul Maxim Sulici rămâne un reper pozitiv pentru comunitatea din Bidiu. De mulți ani el urmărește din primăvară până în toamnă cum albinele cu cofa grea se întorc către prisaca lor de miere și lumină. Și nu pot să nu o amintesc și pe fosta mea elevă, Axinia Măgherușan, ageră la minte, cea care în curtea sfântului locaș a ridicat două troițe întru slava lui Dumnezeu și veșnicia părinților.

Când bidienii bistrițeni au ocazia să fie împreună la diferite evenimente, musai să fie prezent și părintele Vasile Beni, fiindcă e bidian din rădăcini. E părintele tuturor, și cuvântul rostit la necaz e o îmbărbătare și o încurajare, iar la bucurie cuvântul e ca un fagure de miere.

 Acum bidienii, câți mai trăiesc în sat, se întâlnesc la magazinul lui Gheorghe Pop. Fost primar, acesta știe bine mersul treburilor și se străduiește să își ajute consătenii. Așa cum a făcut-o și când era primar. Îi cunoaște pe fiecare și pentru fiecare are o vorba bună.

  Aceștia, și deopotrivă ceilalți, sunt bidienii mei, cu care de câte ori mă întâlnesc, îmi provoacă o bucurie pe care nu ți-o poate da decât apropierea de cei dragi.

T. Săsărman