O carte menită a fi alături

Când volumul Proximități și mărturisiri (jurnal), 2025, dăruit de preotul, poetul Ioan Pintea, a ajuns pe masa mea de lectură, nu bănuiam că voi trăi o stare inedită a actului lecturii. Și, deopotrivă, a existenței.

            Și totul cu raportare la două repere, care aproape că nu lipsesc de la pagină la pagină: Dumnezeu și Sfânta Scriptură.

            Repede am constatat că nu mă interesează pagina cărții, ci duhul care străbate din ea: Mi-e necesar s-o deschid. Încep lectura la pag. 82? și mă opresc la 84? Da, căci transpare o trimitere biblică sau evocarea unei personalități dragi nouă, precum N. Steinhardt sau Iordan Chimet, pentru care caligrafierea numelui stârnește o stare de evlavie.

            Proximități și mărturisiri e o carte fără atracții epice și nu mă surprinde că, luând-o între palme, o deschid, întâmplător, la un capitol deja parcurs. E aici o desfășurare narativă pe care descoperi, bucuros, că vrei să o parcurgi din nou.

            Și asta atâta vreme cât condeierul însuși îi găsește prospețimea și o evocă:

„Troienele înalte de la Runc , pe care împreună cu Vasile scriam cu degetul numele fetelor la care visam, gerul de la înălțimile Țibleșului revărsat și oprit brusc în gemulețele casei bunicilor sau Rohia cu omăturile ei calme și dulci în puful cărora locuia însuși Crăciunul (nu spuneau Părintele Nicolae și Iordan Chimet că Rohia e „Țara Crăciunului”?) mă proiectează într-o lume de care am atâta nevoie astăzi.” (N.B.: „Un astăzi” al nostalgicului ajuns la vârsta a III-a).

            Fragmentul acesta de pagină e semnificativ pentru doza de nostalgie și poezia care cuceresc lectorul de la o pagină la alta; o lume la care Ioan Pintea te cheamă călduros.

            Actul și timpul dedicate cititului îți stârnesc gândul despre relația ta cu pagina reală.

            Ai revelația că tu, cititorul, îți atribui conștiința de creator a autorului. Numai prin alteritate ești invitat să afli, să crezi, că eul devine ceva individual.

            Cei care l-au cunoscut pe cărturarul, părintele N. Steinhardt sunt răsplătiți cu bucuria de a-l reîntâlni în paginile acestei cărți (N.B. Cenaclul național „Saeculum” de la Beclean a fost binecuvântat cu prezența domniei sale la una din întâlnirile lunare de aici); un volum jurnalier în care îl evocă mereu.

            Nu pot să evit, spre edificare, opinia autorului:

            „Părintele a fost un apologet al tinereții. Toate răspunsurile date întrebărilor mele au un conținut de entuziasm, de tinerețe bravă și bătrânețe animată mereu de arierplanurile unor probleme pline de dinamism. N. Steinhardt a pus în aceste răspunsuri (mai ales în „Despre Agonia Europei”) întregul surplus de tinerețe care încă îl caracteriza din plin la 72 de ani pe care o avea la începutul primei noastre convorbiri (consemnate) de la Rohia.”

            În dialogul său cu lumea, Ioan Pintea, în cartea de acum (și nu numai) dă măsura vocației sale preoțești, avându-i ca reper „cum vorbesc un Steinhardt, un Vasile Voiculescu, un Gala Galaction, un Andrei Scrima sau un Rafail Noica. Aceștia sunt modele oferite de Ortodoxie intelectualilor români”.

            Iar vocația sa de literat palpită pagină de pagină, fără să evite vocabule neaoșe, precum: „’Bucurați-vă!’ este cuvântul șperaclu, cuvântul-cheie pentru înțelegerea corectă a Învierii.”

            Să ne bucurăm că avem parte de acest jurnal!

Cornel Cotuțiu