Irina Petraș: „Poeta” din Agnita

Pentru orice scriitor, momentul când şi-a văzut pentru prima oară numele tipărit într-o publicaţie este unul de neuitat.

 Ce amintiri aveţi despre momentul când v-aţi văzut, pentru prima oară, numele tipărit într-o publicaţie?

 Anchetă realizată de Ilie Rad

Debutul? Poveste veche, de multe ori evocată. Să prinzi în cuvinte trecătoarele feţe ale lumii mi s-a părut încă din copilărie un joc demn de toată atenţia. Am scris caiete întregi de versuri. Nici eu nu știu în ce moment a devenit clar pentru toată familia că eu știu să spun frumos tot felul de lucruri. Nu era un talent deosebit, nici vorbă, dar îmi plăcea să pun în versuri (ha, ha!) întâmplări, urări.

Debutul „chiar de chiar”, cum zic copiii, se petrecea așadar în 1956-57. Poezia cu care am debutat atunci în Luminița și cu care am făcut o vâlvă uriașă în toată țara era ceva cu patria, cu țara întreagă care e un șantier, plin de schele, plin de soare, ceva de genul ăsta, bine ritmată altminteri. Era prima pe pagină și scria dedesubt Irina Petraș, clasa a 4-a, Școala Medie Agnita. Nu-mi venea să cred că despre mine e vorba. După ce a apărut, am primit sute de scrisori de la copii care voiau să corespondeze cu „poeta” din Agnita. Scrisori împodobite cu desene, cu flori presate. Vreme de câteva săptămâni, în pauza mare, elevul de serviciu obosea tot strigându-mi numele să-mi iau corespondența. De spus, într-o paranteză, că am fost o generaţie tare epistolară. Scriam toată ziua scrisori: în ţară, în Groznîi (profesoara de rusă ne dăduse adresele unor copii de acolo; am făcut rusă din clasa a 4-a), aveam chiar şi nişte prieteni din Franţa, cunoscuţi într-o vacanţă la Sibiu, întâmplător.

Păstram cu grijă, în dulapul cu arcadă, toate ziarele şi revistele în care îmi apărea numele sub un text ori chiar fotografia. În ziarul regional „Drum nou” din Braşov îmi apărea, în 1962, o fotografie mare pe prima pagină cu legenda „de-o vârstă cu Republica”, iar pe pagina 2 un fel de mic eseu despre cele două moduri de a trece prin viaţă, putrezirea şi arderea, habar nu am de unde preluasem chestia asta, dar eram tare mândră de ea. Nu eram mai puţin mândră că Republica are, ca şi mine, 15 ani (am fost şi am rămas republicană). Revenind, ziarele alea erau comorile mele. Prin anul doi de facultate, în vacanţa de primăvară, când am ajuns acasă, tata tocmai termina de zugrăvit camera mea şi se pregăteau să adune ziarele întinse pe jos să nu murdărească podeaua. Încântată de model şi de mirosul de proaspăt, am făcut doi paşi în încăpere şi am rămas ca trăsnită: printre ziare „obişnuite” se afla şi arhiva mea nepreţuită făcută ferfeniţă. În căutare de ziare, tata făcuse ordine peste tot şi sortase, fără să le cerceteze prea atent, hârtiile din dulap. Oricum, trecuseră nişte ani, uitase că erau mai mult decât nişte ziare vechi păstrate, în mod inexplicabil, printre acte de tot felul. Îmi simţeam inima sfâşiată de durere, tata mă privea neputincios, bâlbâind explicaţii aiurea, eu încercam să maschez proporţia şocului, fiindcă mi-era milă de bucuria lui: voise doar să-mi facă o surpriză. Atrasă de voci, mama s-a oprit în prag şi a rămas pe loc câteva clipe lungi, înţelegând exact ce se întâmplase. A fost o mică vacanţă extenuantă, căci jucam teatru de dimineaţa până seara, toate gesturile şi zâmbetele îmi erau pe jumătate prefăcute într-o casă în care sinceritatea şi inima deschisă erau aproape regulă. N-am mai pomenit despre întâmplare decât târziu de tot, când revistele în care publicasem se numărau cu sutele, iar cărţile mele umpleau deja rafturi întregi și la ai mei acasă. Când s-a arătat la televizor, în decembrie 1989, cum arsese Biblioteca, mi-am amintit violent de durerea de atunci.