Laura Poantă: Tărâm de poveste

Menuț Maximinian

Vacanța de vară însemna, până când s-au mutat bunicii din partea mamei la Cluj, aproape automat, Agnita și curtea casei. La care se mai adăuga Sibiul și băile lui sărate de la Ocna sau plimbările de pe dealurile din jurul orașului și, evident, Marea Neagră cu părinții. Dar cum copiii au (sau aveau) o imaginație foarte bogată, curtea casei din Agnita devenea un tărâm de poveste și avea dimensiuni colosale, nu mai aveam nevoie de nimic altceva în acele săptămâni. Partea din față a casei era ceva mai umbroasă, de la coroanele unor corcoduși altoiți, care dădeau cele mai zemoase fructe posibile; la umbra lor era, primăvara, o explozie de toporași; totuși, era o zonă pe care o vedeam mai „periculoasă”, mai bună pentru aventuri sau ascunzișuri. Partea laterală, de-a lungul aleii, avea straturi de căpșuni, dar și de legume, după care se deschidea curtea însorită, plină de iarbă și de flori, cu o hintă (leagăn) care mă aștepta an de an agățată de crengile prunului și o cadă de tablă care devenea piscină… Grădina asta, împărțită în zone strategice, devenea terenul meu de joacă și de aventură toată vara. Ce realizez acum, amintindu-mi perfect totul (sau cel puțin așa cred), este că nu aveam nevoie de nimic altceva, erau bunicii, grădina, copiii din vecini și cărțile și totul era perfect; fără locuri de joacă organizate, acțiuni planificate, activități, ca să nu mai vorbesc de telefoane, tablete sau alte gadget-uri. Tricicleta mea avea un cap de căluț din lemn cioplit de bunicul și devenea o trăsură magică cu care mă puteam plimba pe alei ore întregi, țesând aventuri și imaginând povești. Poate că am avut și noroc să am o imaginație foarte bogată, dar nu am cunoscut termenul plictiseală niciodată.

Cel mai mult îmi plăceau orele când se pregătea masa și mai ales desertul. Vara mâncam sub o boltă de viță de vie deasă și răcoroasă; participam mereu, fără să crâcnesc, la aranjarea mesei, la căratul farfuriilor din bucătărie – ce aventură! Îmi plăcea și culesul zmeurei din care ieșea spuma aceea tare și delicioasă cum nu am mai mâncat niciodată de atunci sau prăjiturile pufoase cu bezea și fructele presărate deasupra. Băteam și ouăle, culegeam fructele, culegeam fasolea de pe vrejuri – cred că mi se părea o joacă sau aveam senzația că particip și eu la ceva important și făceam totul cu plăcere, nu părea niciodată un efort.

Ceea ce nu-mi plăcea deloc era atunci când bunicul cosea iarba din grădină și fânul trebuia clădit în câteva căpițe mici. Nu atât efortul în sine și faptul că nu îmi ieșea căpița într-o formă cât de cât onorabilă, cât puzderia de gângănii, în special cosașii aceia cenușii și imprevizibili care țopăiau de colo-colo. Îmi plăcea să explorez dealurile cu bunicul, dar ritmul meu erau mult mai lent, mai comod, așa că oricând preferam vizitele cu bunica la săsoaicele de pe alee, unde ne așteptau cele mai năzdrăvane dulciuri, dar și cărți ascunse prin rafturile bibliotecilor, rămase de la copiii plecați în Germania, și care abia așteptau să fie scoase la lumină.

Ce nu-mi lipsea? Depinde de vârsta la care mă gândesc, dar nu îmi lipseau absolut niciodată cărțile și caietele de desen împreună cu creioane negre sau colorate, carioci, pensule și acuarele sau tempera. Câteva veri la rând, am înnebunit pe toată lumea cu plastilina colorată, care se transforma în personajele din cărți sau din jurul meu. Apoi, văcuța mea imaginară, pe care o luam peste tot și, prin clasele primare, m-a însoțit constant și în vacanțe. Un fel de Jimmy Jimereeno animal, deși în afară de ochelari nu aveam nimic în comun cu fetița lui Salinger. Acum sunt cărțile și telefonul. Nu cred că am lăsat vreodată acasă ceva intenționat, nici atunci și nici acum.