Mihaela Mudure: Vacanţa

Anchetă Răsunetul cultural:
După ce terminaţi şcoala şi puneaţi ghiozdanul în cui cum era vacanţa dumneavoastră de vară (vacanţa mare) din timpul cât aţi fost elev?
Ce vă plăcea să faceţi cel mai mult şi ce nu vă plăcea, dar vă puneau părinţii (bunicii) să faceţi?
Ce nu vă lipsea din vacanţele copilăriei şi ce uitaţi intenţionat acasă?
Dar acum?
Menuț Maximinian

Întocmai ca pentru mulţi alţi copii de vârsta mea, vacanţa mare însemna o dislocare în alt spaţiu. Era vorba de o plecare. Părăseam locul unde locuiam cu părinţii şi petreceam un răstimp la bunici. Alt loc, alte reguli, alţi oameni. Câte o săptămână, zece zile mai mergeam fie într-o excursie cu şcoala, fie într-o tabără, fie într-un tur prin ţară cu părinţii, cu Skoda şi apoi cu Dacia familială. Aşa am ajuns să cunosc, cred, aproape întreaga Românie. Sunt rare colţurile din ţară unde nu am fost.
Dar perioada cea mai lungă a vacanţei era cea petrecută la bunicii materni care erau învăţători într-un sat din nordul Gorjului şi care mă torturau cu exerciţii de matematică şi dictări aproape zilnice. Am rămas cu oroarea temelor de vacanţă, copilul trebuie să se odihnească în vacanţă că de aia e vacanţă. Odată ce pui ghiozdanul în cui, nu e cazul să îl dai jos până la începerea şcolii, Şi astăzi, după o viaţă întreagă de experienţă cu elevii şi cu studenţii, cred acelaşi lucru.
Dar vreau să fiu onestă cu memoria bunicilor. Erau şi lucruri care îmi plăceau la ei foarte, foarte mult. În primul rând, aveau o biblioteca impresionantă în care se găseau o mulţime de cărţi publicate în perioada interbelică. Chiar şi eu, la vârsta aceea a copilăriei, îmi dădeam seama că erau nişte obiecte care veneau din altă lume, precum nişte artefacte care trecuseră dintr-un univers într-altul, probabil printr-o gaură de vierme, aşa cum am văzut mult mai târziu în serialele science-fiction cu şi despre Căpitanul Picard. Aici l-am descoperit pe N. Batzaria, autorul unor superbe cărţi pentru copii pe care le semna cu pseudonimul Moş Nae. N. Batzaria nu exista nici în biblioteca şcolii mele, nici în librării. Era o lectură rezervată vacanţelor la bunici. Mult mai târziu, am înţeles de ce. Macedo-român din sudul Dunării, N. Batzaria emigrase din Imperiul Otoman în România, după primul război mondial. Ziarist naţionalist de orientare conservatoare, a murit în Gulagul românesc. Atât naşterea, cât şi moartea îl asociau unor spaţii despre care nu se vorbea cu voce tare în vremea copilăriei mele.
Pe lângă biblioteca foşnind de cărţi vechi, mai era şi grădina bunicilor în care petreceam momente de visare la umbra unor nuci seculari şi îmbătându-mă cu parfumul florilor sau al fructelor. Dar totul se termina abrupt când vocea ascuţită şi fermă a bunicii mă chema să îmi dea o dictare ori să fac nişte exerciţii la matematică.
Tot aici, la bunici, am simţit pentru prima dată chemarea scrisului. Poate era influenţa acelei biblioteci fascinante... Aveam vreo zece ani când m-am apucat să scriu nici mai mult, nici mai puţin decât un roman. Nu îmi amintesc de unde aflasem de această specie literară pe vremea aceea, dar ştiu precis că aşa ceva vroiam să scriu. Autorlâcul meu a fost ghilotinat rapid. Scrisesem vreo patru pagini, pe care le-au descoperit bunicii. Au rupt paginile respective, au decretat că sunt nişte prostii şi să îmi bag minţile în cap că n-o să ajungă nimic de capul meu. Romanul meu a rămas nescris până azi. Poate de acum înainte… Sau poate interdicţia bunicilor funcţionează încă în subconştientul meu.
Îmi mai amintesc şi că bunicul mă lua, uneori, de mână şi plecam la o plimbare. Atunci îmi arăta pământul care îi aparţinuse lui şi părinţilor lui şi părinţilor părinţilor lui. Mult mai târziu, am aflat că bunicii mei cedaseră statului tot pământul lor pentru ca să nu fie făcuţi chiaburi şi pentru ca mama şi sora ei să poată merge la şcoală, la liceu şi la facultate. Uneori, aşa, ca din senin, în timpul acestor ieşiri în care ieşeam dintr-un timp şi intram în altul, bunicul spunea că el nu înţelege cum de au ieşit la alegeri comuniştii, când el ştie precis că tot satul i-a votat pe liberali. Eu nu înţelegeam nimic. Ce sunt alea alegeri ? Cine sunt liberalii? Dar nici nu îndrăzneam să pun întrebări. Intuiţia mea de copil îmi spunea că vorbele acestea sunt foarte importante şi că modul şi locul în care mi le spunea bunicul aveau un tâlc profund. Mult, mult mai târziu, am înţeles că alegerile la care se referea bunicul erau alegerile din 1946, fraudate de comunişti, şi că ele aveau legătură cu faptul că pământurile nu ne mai aparţineau. Bunicul îmi transmitea o istorie despre care nu se vorbea cu voce tare pe vremea copilăriei mele.
Acum în vacanţele mele de după anul 2000, când am devenit eu însămi bunică, una dintre marile mele tristeţi este că bunicii mei care au trăit două războaie mondiale plus instaurarea dictaturii comuniste, nu au apucat să trăiască momentul decembrie 1989. Sunt convinsă că ar fi fost mult mai entuziaşti şi mai înţelepţi decât noi cei cărora ni s-au dat zile să vedem dictatura făcută ţăndări.