Alexandru Jurcan: Bivoli și cărți

Anchetă Răsunetul cultural:
După ce terminaţi şcoala şi puneaţi ghiozdanul în cui cum era vacanţa dumneavoastră de vară (vacanţa mare) din timpul cât aţi fost elev?
Ce vă plăcea să faceţi cel mai mult şi ce nu vă plăcea, dar vă puneau părinţii (bunicii) să faceţi?
Ce nu vă lipsea din vacanţele copilăriei şi ce uitaţi intenţionat acasă?
Dar acum?
Menuț Maximinian

Recunosc: vacanțele nu au depins de mine, ci de părinți, mai ales de duritatea vremurilor, a începutului CAP-urilor, cu dramele inerente. N-o duceam prea bine, deci vacanțele însemnau muncă la câmp. Aș fi preferat să nu se termine cursurile. Nu-mi plăceau muncile agricole – acum știu de ce. Tata – Dumnezeu să-l ierte – era harnic, dar impulsiv, nervos, nu avea tact...pedagogic, să-mi explice cum trebuia ținută mai bine coasa etc. Îmi plăcea când mă trimitea cu bivolii la păscut. Aveam bivoli, da, erau mândria tatei. Ascundeam sub haină o carte. Furam lectura, acest viciu sublim, nepedepsit. Evadam în ținuturi incredibile, exotice, tentante. Uneori totul se termina brusc: apărea tata și mă bruftuluia, că bivolii ajunseseră în porumb.
Ce nu-mi lipsea din vacanță? Ploile acelea benefice, când nu mergeam la câmp și puteam citi în voie. Descoperisem Mizerabilii lui Hugo în dulapul școlii – cinci volume albastre, cam roase de șoareci. Cred că de acolo mi se trage dragostea pentru limba franceză, dar și pentru Paris. Puțin mai târziu a intrat și filmul în viața mea. Când sosea caravana cinematografică, mă cuprindea o agitație pozitivă, o euforie magică. Nu existau telefoane, deci n-aveam ce uita (intenționat) acasă. Oare acum las acasă telefonul în vacanță? Nu, atâta timp cât am câteva persoane la care țin și nu sunt cu mine. În concluzie: slalomul premeditat printre micile obligații, serile cu prietenii din sat, lecturile – elemente suficiente pentru a configura un paradis ascuns în memoria afectivă. Poze...nu se prea făceau. Am totuși una...