Pe uliți de sat, infanteria neagră: ultimii bivoli

Pe uliți de sat,
infanteria neagră.
Ultimii bivoli.

În toamna lui 1972, când descindeam în Malin, ca tânăr profesor de limba și literatura română, primul fapt care m-a uimit, la intrarea în sat, a fost zidul de piatră de râu, al primei case a localității. În spatele lui mi-am și imaginat existența unei fortărețe medievale.
Al doilea aspect care m-a surprins, a fost prezența bivolilor în unele gospodării ale oamenilor. Nu cunoșteam acest animal îndeaproape și aveam o anume reticență când îi întâlneam pe ulițele Malinului.
Apoi am prins gustul laptelui bun și dulce al acestora. Rămâneam uluit când gazda, la care locuiam, răsturna oala de lut, în care era pusă smântâna și ea nu curgea.
La o altă gazdă am cunoscut și ,,ponturile” bivolilor, obișnuințele lor, pe care le urmau fără abatere, mai ales când sosea ora mulsului. Avea el o bivoliță care nu slobozea laptele numai dacă îi cânta, alta numai dacă îi punea ceva în iesle.
Am rămas ,,tablou”, când fiind odată în pădure, când carul încărcat cu lemne s-a împotmolit în noroi, bivolii s-au pus în genunchi și carul a fost urnit din loc.
Au trecu anii și numărul bivolilor a început să scadă. După 1990 tot mai puțini țărani s-au mai încumetat a crește bivoli.
În prezent, în Malin doar un singur țăran mai are bivoli. Ultimul bivolar și ultimii bivoli din Malin! Îndărătnicul crescător de bivoli se numește Ioan Buta, Nucu, ajutat de fiul său Ionuț. Dacă n-ar fi subvențiile acordate de Uniunea Europeană și el ar fi renunțat la bivoli. Se zice că Nucu ar fi cel mai mare bivolar de pe raza teritorială a mai multor județe, că într-o vreme ar fi avut în îngrijire vreo douăzeci și trei de bivoli, că are mai multe diplome și medalii pentru devotamentul lui față de aceste animale pe cale de dispariție.
În fiecare dimineață și seara asistăm la defilarea ,,infanteriei negre” pe ulițele din partea de sus a satului. Spectacolul pare asemănător cu cel din parodia lui George Topârceanu, ,,Vara la țară”: ,,Trec mișcând domol din coadă,/Ale satului cirezi”. El înseamnă retragerea cu frică a copiilor mici de pe străzi, urmărirea vizuală a turmei de către cei din curți.
În fața ,,relicvelor” de țărani, consacrați bivolilor, tinerii satului, cu munca mai mult prin orașe, își strâmbă fizionomia feței când ei apar, se plâng de răgetele animalelor.
Bivolii trec într-o tăcere solemnă, calcă mai înțepat pe asfaltul străzii care demult și-a lepădat, la marginea satului, statutul de uliță.
,,- Mai am doi ani și gata!” spunea mai în primăvară Nucu, citind pe fețele consătenilor săi o adiere de ușurare. Într-adevăr, contractul pentru subvențiile acordate, va expira și ultimii bivoli ai satului vor aparține unui timp trecut, unei tradiții. O ,,imposibilă întoarcere” zoologică a mai decimat ceva din felul de a fi al satului.
Îmi place, mai ales seara, să mă urc în mansarda casei și să asist la reîntoarcerea ,,infanteriei negre”, îi prezint onorul, îi invit imaginar să devină puncte negre în noul poem care mă va bântui la noapte. Privesc spre dealul după care se rostogolește soarele și îngân arghezian: ,,Apusul îți întoarce cirezile prin sânge” (,,Toamna”).
În spatele cirezii, mai claxonând, mai vociferând, noii țărani, călărind moderne atv-uri, fierb de nerăbdare, presează înaintarea ,,infanteriei negre”. Ultimii bivoli, ultimii bivolari își păstrează ritmul lor, timpul lor pecetluit, parcă voind să mai întârzie dispariția lor.
Deasupra satului, luna notează în jurnalul ei sec, ca un plesnet de bici: ,,Ultimii bivoli, ultimii bivolari în Malin!”.