Victor Știr: Lumea lui Ceauşescu şi Orban

De când Nicolae Ceaușescu și a pierdut rolul de intermediary, negociator între marile puteri ale lumii, ne referim la Statele Unite, URSS, China, Israel,  obișnuiți cu a juca dezinvolt cărțile cele mari, şi  a ști că noi suntem implicați în deciziile mondiale; de atunci am rămas într-un anumit fel fără o jucărie, fără jucăria cea mai strălucitoare pe plan mondial care ne umplea pe toți de mândrie. Când SUA a dorit să iasă cumva spălată de rușinea războiului cu Vietnamul, marele Henry Kissinger a adăstat la Nicolae Ceaușescu şi au discutat posibilitățile unei păci. Președintele României, de atunci, a avut posibilitatea de a-și desfășura fantezia combinatorie și l-a impresionat pe viitorul laureat al premiului Nobel pentru Pace pe care și-l dorea și Şeful. Așa cum se cunoaște, despre această acțiune diplomatică se găsesc date într-o carte a lui Boștină, fostul şef de cabinet al lui Ceauşescu. Neștiind ceva concret despre studii de diplomație absolvite de Ceaușescu, rămâne, ca temei, bănuiala că marea lui dexteritate de la maturitate era bazată pe datele sale natural: memorie, intuiție, și poate un simț tradițional al dreptății, cristalizat pe aceste meleaguri.

Observatorii mersului politicii au constatat că lucrurile au fost bune pentru Ceaușescu, în această postură, atâta timp cât diferendele dintre marile puteri necesitau o mijlocire calificată cum era a liderului român. Când au fost găsite canale diplomatice de comunicare între marii actanți ai scene politice mondiale, s-a renunțat la serviciile lui Ceaușescu, ba mai mult, activitatea sa a fost copleșită de interesele mai noi acumulate de capitalul occidental până la 1989. Atunci, România s-a bazat pe munca ei, a avut vizibilitatea internațională prin diplomația lui Ceaușescu între SUA, Uniunea Sovietică, China, Israel și lumea arabă, Vietnam, şi cam atât.  Privaţiunile poporului făceau ca marea masă să nu fie dată peste cap de succesul lui Şefu.

În condițiile lumii de astăzi, strălucirea președintelui răposat în 1989, este exersată de prim-ministrul Ungariei, domnul Viktor Orban, care se mișcă atât de dezinvolt între SUA, Rusia, Uniunea Europeană și China. Este considerat un fenomen și destui se întreabă, cum Ungaria a putut să producă așa un personaj, în vreme ce România, după 1989, nu a reușit să iasă în plan internațional cu un impresionant "șef de orchestră". Și lucrurile nici nu sunt complicat de dezlegat. În primul rând, chiar dacă lumea uită de procentele liberalizării de după război, așezate pe un petic de hârtie de Stalin și Churchill, premierul englez al vremii, s-a ținut cont tot timpul.

În vreme ce în România cam toate se făceau cu drept de la miliţie, se află acum că, în Ungaria se gândea mersul țării după căderea comunismului, și erau pregătiți oameni care să fie capabili să ducă țara în viitor,şi nu oricum. Victor Orban ar fi absolvit un liceu de limbă engleză, ar fi fost cu o bursă la Oxford, și, cu datele personale de excepție, ar fi fost pus în situația de a se forma ca un om politic, un diplomat, pe care cu toții îl admirăm astăzi.

Cu așa o personalitate în frunte, Ungaria își parcurge un mers firesc, dat de condițiile proprii. Nu poate deveni o putere economică majoră pentru că este o țară mică, fără resurse, nu poate deveni o Elveție pentru că e ceva irepetabil, dar se poate bucura de carisma unui lider inteligent, se crede, inegalabil azi în Europa.

Ca persoane, aveau înzestrările necesare să joace un astfel de rol atât Ponta cât și Iohannis care sunt prezentabili și vorbesc limbi străine, dar se pare, României nu i s-a mai alocat un astfel de rol.  Maximul lui Iohannis a fost ciupilica de pus pe cap ,pe care i-a dat-o Trump, la Washington, când l-a numit prietenul meu Iohannis, iar Ponta mai mult a dat târcoale decât ai intrat în rolul de prieten al lui Trump.

Din alt unghi de vedere privind, rolurile lui Orban și ale lui Ceaușescu par oarecum asemănătoare și conjuncturale. Când se termină războiul din Ucraina și se normalizează relațiile Rusiei cu Uniunea Europeană, s-ar putea ca rolului Orban să scadă ca întindere dispărând obiectul muncii. Aşa că nu e loc de invidie şi răpuşie, mai devreme sau mai târziu, Dumnezeu dă uneia ce i-a dat şi celeilalte. Să comparăm 56 cu 89 şi totul e clar.

Dar până atunci, Domnul să ajute, să fie sănătos și să aducă pace, după puterile lui.

Victor Ştir