Andrei Marga: Conceperea păcii

 După multe decenii de pace, Europa cunoaște din nou războiul între state. A avut loc războiul din fosta Iugoslavia, ale cărui urme nu s-au stins. În 2022 a izbucnit războiul din Ucraina, care poate aluneca oricând într-un conflict larg. Este în curs conflictul dintre Israel și Iran. Mocnesc alte conflicte. Tema păcii redevine astfel actuală: cum să se prevină războiul, iar în conflicte oamenii să încheie pace?

         Prin Pacea Westphalică, se instaura, desigur, suveranitatea statelor. Rămânea însă de lămurit cum este posibilă pacea în continuare. Răspunsul l-a dat abatele Saint Pierre (Pour rendre la paix perepetuelle en Europe, 1712) în imaginea pretențioasă a „păcii perpetue”.

      Odată cu proclamațiile Revoluției franceze, pe scenă a urcat tematica drepturilor omului, încât Kant a reluat proiectul și l-a adus pe terenul triplu: al dreptului statului naţional, al drepturilor omului și al dreptului internaţional (Zum Ewigen Frieden, 1795). El a dat proiectul juridic şi filosofic al lumii lipsite de războaie.

       În pofida aparenţei utopice, acest proiect nu a rămas pe hârtie. Preşedintele Woodrow Wilson l-a pus în practică după Primul Război Mondial, organizând conlucrarea naţiunilor. Pe această cale s-a ajuns la Liga şi, mai târziu, la Organizaţia Naţiunilor Unite. Plecând de aici, la două sute de ani de la reflecția lui Kant, Jürgen Habermas (Kant’s Idee des ewigen Friedens – aus dem historischen Abstand betrachtet, 1995, în Habermas, Einbeziehung des Anderen, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1999) a căutat să aducă la zi abordarea păcii.

       Habermas a arătat  că în mod sigur  Kant a procedat realist în raport cu ce-i oferea epoca. El a observat că statele sunt suverane, dar ascultă de un „congres” internațional. În această situație, Kant, neavând alte argumente la dispoziţie, a apelat la „raţiunea” oamenilor.

       „Apelul la raţiune” este legat la Kant de speranța într-un curs al istoriei dat de „natura paşnică a republicii”, „forţa creatoare de comunitate a comerţului mondial” şi „funcţia clarificatoare a sferei publice politice”. În fapt, însă, argumentează Habermas, mersul istoriei a fost diferit (detaliat în A. Marga, Filosofia lui Habermas, Editura Academiei Române, București, 2022). Republicile nu s-au dovedit a fi mai paşnice decât monarhiile, deşi au schimbat exercitarea puterii. Extinderea comerţului mondial a adus nu doar cooperare, ci și conflicte ameninţătoare. Sfera publică a statelor moderne a suferit o schimbare structurală în urma căreia manipularea cetățenilor a înlocuit clarificarea, iar, prin ong-uri, influența puterilor din lume a crescut.

          În această situație va trebui asumat, continuă Habermas, că o organizare a „societăţii mondiale” prin instituţii proprii este indispensabilă. Drepturile omului nu mai rămân doar în competenţa statelor, ci au prioritate pe agenda internaţională.

      Problema nu este, însă, deloc simplă. Cum se știe, Carl Schmitt a respins folosirea doctrinei drepturilor omului ca bază a reorganizării relaţiilor internaţionale, în care a văzut „un război prin care un stat anumit caută să ocupe, în raport cu inamicul său în război, un concept universal, asemănător cu folosirea abuzivă a păcii, dreptăţii, progresului şi civilizaţiei spre a le reclama pentru sine şi a le nega duşmanului” (Carl Schmitt, Der Begriff des Politischen, Dunckler & Humblot, Berlin, 1932). El era încredinţat că dreptul internaţional moștenit ar fi capabil să rezolve problemele ce apar.

       Habermas a observat însă cu acuitate că tocmai dreptul internațional de odinioară nu mai asigură pacea și protecția vieții, libertăților și drepturilor oamenilor. El constată că „în forma sa clasică, dreptul a eşuat evident în faţa războiului total desfăşurat în secolul al 20-lea”. O abordare internațională a situației drepturilor omului a devenit astfel indispensabilă.

        Doar că și aici realitățile au fost mai refractare decât speranțele, deși, la rândul său, Habermas a procedat realist în raport cu ce-i oferea epoca. Numai că nu s-a ajuns la o analiză a societăților din zilele noastre făcută cu precizie, care să arate cum se stă cu respectarea drepturilor omului. Analiza lucidă a fost sufocată  deocamdată de propagandă.

         Pe de altă parte, tribunalul internațional de la Nürnberg a putut ajunge la rezultate valide juridic căci a distins riguros între învinovățiri generale și decizii ale persoanelor implicate. În definitiv, ca să luăm aici doar un exemplu, comandantul Wehrmacht-ului, feldmareșalul Keitel, a fost tras la răspundere pentru decizii personale, sub propria semnătură. Distincția nu s-a păstrat, încât inițiative ale procuraturii internaționale sunt mai curând eforturi de denigrare propagandistică a unor personalități.  Se speră ca propaganda mai intensă să aibă trecere, or adevărul juridic și adevărul factual sunt cu totul altele. Deloc întâmplător Statele Unite și alte supraputeri și țări, cu riguroasă înțelegere a dreptului, nu recunosc deciziile tribunalului de azi.

        Oricum, eficacitatea organizațiilor internaționale în menținerea păcii nu a fost cea sperată. Habermas a dovedit, de altfel, că dreptul internațional, ca orice drept, nu trebuie să se lase redus la acorduri semnate și le relații de la un moment dat.

       Astăzi, însă, odată cu războiul din Ucraina, avem de luat în seamă o realitate și mai mult schimbată. Rădăcinile ei sunt identificate de școlile cele mai puternice de relații internaționale, de la Chicago, cu John Mearsheimer, și Harvard, cu Graham Alison și Steven Walt, precum, și de cei mai importanți geostrategi europeni. Într-o lume condusă de o „geometrie variabilă a supraputerilor” (A.Marga, Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București, 2023), chestiuni nerezolvate la timp, neînțelegerile dintre supraputeri, larga mobilizare a urii și înarmarea au dus în cele din urmă la conflict deschis.  A devenit clar că nu se mai poate miza doar pe natura pașnică a regimurilor, precum Kant, nici pe organizațiile internaționale, cum spera Habermas. Ceva în plus este necesar. Caut să-l circumscriu, în tentativa (detaliat în A.Marga, Pacea astăzi, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2024) de a contura un nou concept al păcii.

       Înainte, însă, de a lămuri acest plus să observăm caracteristicile lumii actuale, ce agravează situația belicoasă în care s-a ajuns în zilele noastre.

       Astăzi, prin efectele îngemănate ale comerțului mondial, comunicațiilor electronice și capabilităților militare, lumea a intrat în mobilizări mai ample ca oricând. Trecerea la „istoria în format mare”, întrevăzută de Nietzsche, a luat deja chip. S-a părăsit lumea „acordurilor” și s-a intrat în lumea guvernată de „voințe de putere”.

       S-a ajuns la globalizarea unor activități și la emergența unei ideologii conform căreia lumea presupune  un centru de decizie. Comunicațiile s-au amplificat, iar cine le controlează are beneficii, încât contează faptele, dar și narativul care le conferă semnificație. Cu mai multe șanse de comunicație se ajunge, deocamdată, în mod paradoxal, la mai puțină comunicare între pământeni și la explozia de fake news-uri.  Mediatizarea a fost supusă exploatării comerciale, încât se pretinde că s-a intrat în „epoca postadevărului”. Propaganda a înlocuit adevărul.

         Anul 2022 a schimbat cursul istoriei.  A fost anul în care și-au început istoria fenomene de genul răspândirii virușilor ca arme în presupusul “conflict al civilizațiilor”, folosirii electronicii pentru citirea gândurilor altuia, aplicării „uterului artificial” pentru generarea industrială de oameni.

       La orice evaluare, crizele economică, de legitimare, de motivare, de inovație –  s-au adâncit. Ele nu s-ar adânci fără separarea democrațiilor de meritocrație și urcarea la decizii a persoanelor neadecvate, care antagonizează oamenii și au alergie la pace.

       S-a trecut sub ochii noștri o linie roșie. La pupitrele de comandă din societate  s-au instalat confuzii – între deținerea puterii și  adevăr, democratizare și intervenții în forță, cugetare cu capul propriu și aliniere, adevăr și propagandă, nu se mai probează adevărul, ci se impune, nu se mai analizează, ci se îmbrățișează ideea fixă. “Societatea nesigură” de care am vorbit în alt loc (A.Marga, Societatea nesigură, 2016) a devenit atât de nesigură încât oportunismul pare multor oameni conduită rațională. Constatarea lui Goethe – “mediocrul este prizonierul timpului și se hrănește cu ce-i oferă acesta” – se confirmă.

       S-a ajuns la „paralizarea” de conștiințe. Heidegger anticipa “uniliniarizarea” conștiințelor, Marcuse de „unidimensionalizare” în condițiile modernității târzii. Mentalitatea  de „servitor al cauzei” dă din nou tonul.

       Economia a devenit servitoarea celor care ajung la decizia politică. După ce din Europa au plecat două războaie mondiale,  acum pleacă o scindare a lumii fără precedent. După decenii de pace redemptivă în Europa, înșiși lideri europeni pledează acum pentru continuarea războiului și înarmare.

         Se schimbă și ducerea războiului. Nu doar viruși scăpați din laboratoare sau transportați de turiști, ci și dronele înlocuiesc mai departe confruntarea față în față. Cu rezultatul - și mai mult diplomația este înlocuită cu recursul la bombardamente.

         Pacea nu se mai realizează prin simpla încetare a focului. Aceasta are de mers mână în mână cu oprirea alimentării cu arme.

        În aceste condiții, ale unui curs al istoriei nu sub luminile dreptului, ci sub organizări ofensive, pacea este de gândit din nou.Proiectul de pacificare durabilă este de reelaborat plecând de la impunătoarea viziune a lui Kant și temeinica ei actualizare de către   Habermas, dar trecând dincoace de pragul amintit. Teza mea este că acest ceva în plus față de cei doi gânditori înseamnă patru acțiuni luate împreună: a) înțelegerea precisă a dreptului internațional; b) încheierea celui de al doilea război mondial și a „războiului rece” cu tratate; c) reafirmarea suveranității naționale în cadrul unui sistem westphalian înnoit; și d) încheierea unui tratat de securitate internațională. Să detaliem.

    La a): Se poate spune că reglementările de drept contează dintotdeauna împreună cu condițiile adoptării lor, încât nu mai dă rezultate invocarea dreptului internațional cât timp acesta este redus la acorduri semnate cândva. Nu va fi pace fără a depăși reducerea dreptului internațional la acorduri postbelice. Acestea au fost, desigur, oportune, dar s-au dovedit insuficiente – chiar războiul o dovedește din plin. Nici chiar un act precum „memorandumul de la Budapesta” (1994) nu este document nediscutabil de drept internațional și stârnește îngrijorare faptul că, la „maidanul de la Kiev”, care a răsturnat o guvernare legitimă, s-a răspuns cu distanțarea, păguboasă pentru întreaga lume, a Rusiei de politica Europei – ne spune unul din principalii istorici (Andreas Wirsching, Demokratie und Globalisierung. Europa seit 1989, C. H.Beck, München, 2015, p.214). Unul dintre cei mai prestigioși  istorici francezi scrie că în deciziile ce s-au adoptat „s-a urmat strategia precizată de douăzeci de ani de Zbigniew Brzezinski, constând în a împinge înapoi URSS la frontierele Rusiei, contestându-i Ucraina, spre a-i lua o mare parte de mijloacele puterii sale”. Această politică  a și dus la „revoluția portocalie”, din 2004, orchestrată de fapt din exterior (Gerard Chaliand, Michel Jan, Vers un nouvel ordre du monde, Seuil, Paris, 2013, p.322). Un consilier al Casei Albe sub George Bush a reiterat opinia că  extinderea alianței militare atlantice spre Rusia riscă pacea (Richard Hass, The World. A Brief Introduction, Penguin, New York, 2021, p.78), căci generează reacții.

         Reprezentanții statelor semnează acte, dar semnăturile pot fi luate ca drept internațional doar sub cel puțin două condiții: adoptarea în condiții normale, fără presiuni ale situațiilor, și legitimitatea acelor reprezentanți și validarea din partea parlamentelor reprezentative. Numai dreptul legiuitorului democratic este legitim.

  La b): Fapt este, de asemenea, că nu avem nici astăzi reglementarea normalizării în consecința celui de al doilea Război Mondial și a “războiului rece” care i-a urmat. Știm prea bine că după războiul mondial s-a semnat Tratatul de pace de la Paris (1947), care a consacrat pacea pe continent după ce Germania capitulase în 1945. Dar, cum mulți experți au remarcat, s-a lucrat infim la chestiunile teritoriale în consecința războiului. De aceea, distincția, făcută inclusiv în tratatele internaționale de la nivelul anilor șaptezeci – că una este recunoașterea frontierelor de facto și alta este „reglementarea lor finală” în urma războiului – a fost corectă. Acele tratate pot fi consultate de către oricine. Un ilustru președinte european a și spus exact: în perioada postbelică nici un reprezentant al vreunui stat nu a avut mandatul parlamentului statului său să negocieze teritorii.

        În orice caz, nu se poate spune că neabolirea până la capăt a pactului Ribbentrop-Molotov ar fi normală, cum admit implicit cei care reduc dreptul internațional la acte adoptate cândva și nu vor să discute teritorii. Cum se știe, pactul a fost abolit pentru țările nordice, dar nu și la Carpați și în „județele sudice”. În plus, cunoscătorii arhivelor încept să relateze că Stalin a spus că ocuparea acestor teritorii este pentru treizeci de ani! Și alte acorduri între state, adoptate mult mai târziu, au prevederi pentru durată stabilită. Oricum, o discuție dusă de cunoscători responsabili, privind „reglementarea finală” ar fi utilă pentru întreaga Europă și ar încheia un capitol nefast.

       La c): Suveranitatea națională rămâne stâlp al ordinii raționale a lumii. Dar ea include azi, alături de conotația clasică – inviolabilitatea frontierelor și neamestecul în treburile interne,  două noi componente: securitatea vecinului și luarea în considerare a istoriei. Conotația aceasta este cea a acordurilor internaționale de după 1972 – Shanghai, Helsinki, Geneva, Reykyavic, Moscova, Soci.  Altfel spus, suveranitatea națională îl ia în seamă pe vecinul care solicită securitate și se extinde asupra teritoriilor deținute prin răpire. Există criterii istorice, demografice și de securitate internațională, care pot călăuzi.Pe bună dreptate, Henry Kissinger (Word Order, 2012) a pledat pentru „sistem westphalian înnoit”, bazat pe suveranități.

         La d): Nu mai rezistă acordurile de securitate existente. Noile armamente le fac deja caduce, iar „geometria variabilă a supraputerilor” a preluat conducerea lumii. În plus, China vine inevitabil pe terenul european tocmai ca urmare a acestei noi situații.

            Drepturile omului sunt valori fundamentale ale vieții civilizate. Dar trebuie ieșit din ideologizarea ce se face cu drepturile omului, căci antrenează conflicte. Iar promovarea valorilor “lumii libere” nu s-a făcut niciodată cu dictaturi teatrale precum cele din zilele noastre! Democrația se apără în mod democratic – altfel nu izbutește!

         Cum stau, așadar, perspectivele păcii astăzi? Să rezumăm concluziile.

         Fără a lua în seamă abordarea păcii pe care am descris-o mai sus, se ajunge la „pacea compromis”. Ea oprește un timp conflictul satisfăcând orgolii sau oportunități, dar pregătește în tăcere, ca de atâtea ori în istorie, alt conflict. Compromisurile s-au și dovedit generatoare de războaie. Chiar istoria conflictului actual este fructul compromisurilor și dovadă că jumătăți de adevăr nu rezolvă mare lucru.

          Dată fiind dinamica de neoprit a modernității, nu ne este accesibilă „pacea eternă”. Proiectul ei rămâne un reper normativ, dar cine îl folosește nereflexiv ajunge doar să ia în brațe o parte sau alta, fără rezolvarea conflictului.

          Abia „pacea durabilă” ar putea scoate lucrurile din stagnarea și riscurile actuale. Ea nu promite ceea ce este improbabil, precum “pacea eternă”, dar nici nu cheltuie timpul cu “pacea compromis”, care anunță de fapt noi conflicte, oricine “ar câștiga” la un moment dat.[AM1] Problema  este de acum aceea de a veghea la aducerea la masa discuțiilor a forțelor legitimate democratic și a oamenilor capabili să cuprindă realitatea în întregime, să elaboreze soluții responsabile și să schimbe stările de lucruri.Se poate adăuga azi că a gândi cu capul propriu prin sustragere din plasa propagandei devine imperativ - dacă se vrea pacea.

        Kant a prezentat în termenii juridici ai timpului șase “articole preliminare în vederea păcii între state”. Articolele sunt susceptibile de rafinare, în termenii dreptului actual, pe linia rațională pe care au fost gândite. La ele sunt de adăugat observațiile lui Habermas privind nevoia unei organizări internaționale funcționale în vederea promovării păcii între state, ținând seama de noile constelații ale societăților. Aș adăuga, însă, la articolele existente, în optica “păcii durabile”, un alt “articol”, care ia în seamă dependențele inevitabile ale păcii de persoana celor care ajung să decidă în state: “așa cum astăzi cel care susține că ar exista doar o formă de democrație nu poate fi democrat, căci împiedică opțiunea altora, tot astfel cel care nu-și ferește propriul popor de distrugerile și suferințele războiului nu are ce căuta la decizia statului din care face parte, căci aduce daune”. Iar daunele, în interdependențele de astăzi, nu sunt doar locale.

            Nu putem anticipa în detalii cursul evenimentelor ce vor urma, dar câteva chestiuni sunt certe. Bunăoară, eforturile de a se ajunge la pace în Ucraina nu pot ocoli chestiunea teritoriilor. Administrația americană este informată că această chestiune ar fi cazul să fie rezolvată – atât președintele, cât și vicepreședintele și secretarul de stat au spus-o limpede. Și-au dat seama de la început de acest fapt și liderii unor țări limitrofe. Ca și oamenii de bună credință de oriunde. Nu va fi pace durabilă – s-ar putea să nu fie pace – și nici securitate europeană fără a rezolva chestiunea teritoriilor, oricât de dificilă pare.

Este adevărat că frontierele nu se schimbă prin forță - cum spune chiar acordul de la Helsinki (1975). Nimeni nu se îndoiește de această prescripție. Numai că frontierele existente la un moment dat trebuie normalizate, prin proceduri raționale, mai ales atunci când ele trenează în urma războiului mondial și a „războiului rece”, când nu sunt în tratate care reprezintă dreptul internațional și când apar conflicte din cauza lor. (Din conferința A.Marga, Restabilirea păcii în Europa și contribuția creștinismului, prezentată la reuniunea internațională Paradigma creștină a unei Europe unite, organizată de Universitatea din Craiova, 20-23 octombrie 2025)