Andrei Marga: Despre pace, compromis și pacea durabilă

După multe decenii de pace, Europa cunoaște din nou războiul între state. Tema păcii redevine astfel actuală: Cum să se oprească războiul și oamenii să încheie pace? Un răspuns acum, în plină expansiune a conflictului actual, este mai mult decât util.

I se atribuie lui Leibniz constatarea că „pacea veșnică” este doar atunci când viața s-a stins. Dar punctul de plecare al reflecției asupra păcii relevant pentru noi, astăzi, se află în reflecțiile ce au urmat sângeroaselor războaie religioase încheiate în 1648. Prin Pacea Westfalică se instaura, desigur, suveranitatea statelor. Rămânea însă de lămurit cum este posibilă pacea. Răspunsul l-a dat abatele Saint Pierre (Pour rendre la paix perepetuelle en Europe, 1712) în imaginea pretențioasă a „păcii perpetue”. Jean Jacques Rousseau (Jugement sur le projet de paix perpetuelle, 1782) a lăudat preocuparea, dar s-a îndoit că suveranii vor renunța la prerogativele declanșării războiului.

Prin proclamațiile Revoluției franceze, pe scenă a urcat însă tematica drepturilor omului, încât Kant a reluat proiectul și l-a adus pe un triplu teren: al dreptului statului naţional, al dreptului internaţional şi al drepturilor omului (Zum Ewigen Frieden, 1795). El a dat proiectul juridic şi filosofic al lumii lipsite de războaie.

În pofida aparenţei utopice, acest proiect nu a rămas pe hârtie. Preşedintele Woodrow Wilson l-a pus în practică după Primul Război Mondial, organizând conlucrarea naţiunilor. Pe această cale s-a ajuns la Liga şi, mai târziu, la Organizaţia Naţiunilor Unite. Plecând de aici, la două sute de ani de la reflecția lui Kant, Jürgen Habermas (Kant’s Idee des ewigen Friedens – aus dem historischen Abstand betrachtet, 1995) a pus în lumină condiționarea ei istorică și a adus la zi abordarea păcii.

Cu certitudine, Kant a procedat realist în raport cu ce-i oferea epoca. El a observat că regulile rezultate din „asocierea” de state nu au forţă de obligare comparabilă cu dreptul dinăuntrul unui stat şi că „acordurile” între state presupun ceva de felul unui „permanent congres”. Cu aceasta, însă, observă Habermas, Kant a intrat într-o contradicţie. „El vrea, pe de o parte, să păstreze suveranitatea statelor sub rezerva disolubilităţii acordului; aceasta înseamnă recursul la comparaţia cu congrese şi asociaţii voluntare. Pe de altă parte, <federaţia>, care urmează să asigure durabil pacea, trebuie să se deosebească de alianţe trecătoare prin aceea că membii se simt îndatoraţi ca, în cazuri date, să subordoneze raţiunea de stat scopului comun declarat <de a soluţiona controversele lor /.../ oarecum printr-un proces, şi nu /.../ prin război>”. Kant a fost conştient de contradicţie, dar, neavând, la timpul său, alte argumente la dispoziţie, s-a mulţumit să apeleze la „raţiunea” oamenilor.

„Apelul la raţiune” este legat la Kant de speranța într-un curs al istoriei dat de „natura paşnică a republicii”, „forţa creatoare de comunitate a comerţului mondial” şi „funcţia clarificatoare a sferei publice politice”. În fapt, însă, argumentează Habermas, mersul istoriei a fost diferit (detaliat în A. Marga, Filosofia lui Habermas, EAR, București, 2022). Republicile nu s-au dovedit a fi mai paşnice decât monarhiile, nici în interior, nici în exterior, deşi, odată cu democraţia şi drepturile omului, s-a schimbat exercitarea puterii. Extinderea comerţului mondial a adus nu doar cooperare, ci și conflicte ameninţătoare pentru pacea internă şi internaţională. Sfera publică a statelor moderne a suferit o schimbare structurală în urma căreia manipularea cetățenilor a limitat consultarea, iar, prin organizații neguvernamentale,  influența marilor puteri a crescut.

În această situație – cu state reticente la cooperare, comerț mondial plin de dezacorduri și trecerea la manipularea sferei publice – va trebui asumat, continuă Habermas, că „societatea mondială” are nevoie nu doar de „acordurile” dintre state, la care s-a referit Kant, ci şi de ceva în plus. De ceva care, în același timp, garantează libertatea de mişcare a statelor și le obligă la respect reciproc. Va trebui asumat și că drepturile omului nu mai rămân doar în competenţa statelor, ci au prioritate pe agenda internaţională. În sfârşit, va trebui asumat că o organizare a „societăţii mondiale” prin instituţii este indispensabilă, căci comunicarea şi pieţele au pus bazele unei „interdependenţe” pline de tensiuni.

Împotriva vederilor lui Kant se ridică, în continuare, un argument formulat la origine de Carl Schmitt. Acesta a respins folosirea doctrinei drepturilor omului ca bază a reorganizării relaţiilor internaţionale. Argumentul sună astfel: „atunci când un stat îşi combate adversarul politic în numele umanităţii, nu este vorba de un război al umanităţii, ci de un război prin care un stat anumit caută să ocupe, în raport cu inamicul său în război, un concept universal, asemănător cu folosirea abuzivă a păcii, dreptăţii, progresului şi civilizaţiei spre a le reclama pentru sine şi a le nega duşmanului. <<Umanitatea>> este un instrument ideologic deosebit de folosibil” (Der Begriff des Politischen, 1932). Carl Schmitt acuza intervenţionismul în numele drepturilor omului ca simplă „ideologie” ce serveşte „interese de putere”.

Doar că orizontul lui Carl Schmitt – replică Habermas – este revenirea la un statu quo ante al războiului, nereglementat, pe care celebrul jurist o socotea mai bună. Acesta era încredinţat că dreptul internaţional moștenit ar fi capabil să rezolve problemele ce apar. Or, „în forma sa clasică, dreptul a eşuat evident în faţa războiului total desfăşurat în secolul al 20-lea”. Habermas a argumentat că dreptul internațional, înțeles simplist și redus la ceea ce semnează statele în anumite circumstanțe, nu face față istoriei. Dreptul internațional rămâne reperul, dar se cere înțeles nesuperficial, până la capăt.

Astăzi, însă, odată cu conflictul, devenit război, care se desfășoară sub privirile noastre, avem de luat în seamă o realitate și mai mult schimbată. Rădăcinile ei sunt identificate profund de școlile cele mai temeinice de relații internaționale ale „realismului politic”, cea de la Chicago, cu John Mearsheimer, și cea de la Harvard, cu Graham Alison și Steven Walt, precum și de cei mai buni istorici contemporaniști, cu Gerard Chaliand, Andreas Wirsching, și geostrategi europeni, cu Carlo Masala. Anvergura sub varii aspecte a statelor este de inclus în viziunea asupra păcii.

Sunt de părere că, în fapt, în lume s-a trecut un alt prag. Prin efectele îngemănate ale industriilor și comerțului, comunicațiilor electronice și capabilităților militare, lumea a intrat în mobilizări mai ample ca oricând în era postbelică. Trecerea la „politica în format mare”, având ca subiecți mari puteri, care fac legea, întrevăzută dramatic de Nietzsche, a prins chip. S-a părăsit lumea kantiană a „acordurilor” între state  suverane și s-a intrat în lumea „voințelor de putere” manifeste. Civismul este primul provocat. Cu un pas nou, pe care anul 2022 l-a pus în scenă, s-a trecut la informarea oamenilor dintr-o singură sursă și la administrarea „relatărilor” și, în fond, a „adevărului”.

În acest cadru, cu noi desfășurări și în mod sigur uimitor și pentru adepții lui Carl Schmitt, a revenit în actualitate argumentul că drepturile omului sunt folosite ca ideologie a conflictului. Astăzi, faptul nici nu mai este ascuns. Unii protagoniști așa își și justifică acțiunea. În plus, îngrijorarea justificată în fața evidenței că în conflict suferă și mor oameni, inclusiv copii, împrejurare care ar trebui să fie punct de plecare răscolitor al unei reflecții responsabile, este exploatată propagandistic astăzi nu pentru a opri, ci tocmai pentru a continua războiul.

Pragul menționat ține de o schimbare a cursului istoriei, pe care anul 2022 o prefigurează. Spus în puține cuvinte, anul ce se încheie a continuat să distrugă înțelegeri, a adus nefericire pe scară mare și a micșorat speranțele. A fost un an în care pașii înainte sunt puțini – abia descoperirea unor medicamente ce ar putea stopa cancerul, reușitele noi în explorarea cosmosului, cu mai buna lămurire a condițiilor vieții terestre. A fost mai ales un an în care și-au început istoria fenomene grave, precum: răspândirea virușilor ca arme în presupusul „conflict al civilizațiilor”, recursul la terapii netestate, dar cu efecte letale, aplicarea electronicii pentru citirea gândurilor altuia, folosirea „uterului artificial” pentru crearea altor oameni și preocuparea de reducere a populației sub dogma că „am fi deja prea mulți”.

Acestea, în timp ce, la orice evaluare, crizele societăților – economică, de legitimare, de motivare – s-au adâncit. Dificultățile resimțite la burse, inflația sporită, adâncirea decalajelor sociale, înflorirea decizionismului, slaba capacitate de înnoire instituțională sunt fapte. Dar acestea nu ar fi fost posibile fără separarea, vizibilă cu ochiul liber, a multor democrații de meritocrație și urcarea la decizii a inșilor neadecvați. În lipsa viziunii și neavând capacitate de organizare, decidenți mediocri antagonizează oamenii și au alergie la pace.  

A mai existat război informațional în istorie. Dar, sub ochii noștri, s-a trecut o altă linie roșie. Nicicând, de la nazism și stalinism încoace, nu s-a ajuns la o anesteziere neconstrânsă a chiar conștiințelor celor ce se autodeclară „avansați”.  „Societatea nesigură” de care am vorbit în alt loc (A. Marga, Societatea nesigură, 2016) a devenit atât de nesigură încât oportunismul le pare multora o conduită rațională.

Rareori impostori intelectuali și morali s-au cățărat într-un asemenea număr ca azi pe umerii falsificării faptelor. Se pot da nenumărate exemple. Niciodată acuzarea celor care și-au păstrat integritatea și onoarea, apărând libertatea oricui și dreptatea pentru fiecare, nu au fost mai atacate de neisprăviți pe motiv că ar „pactiza cu dușmanul”. Când liderilor lucizi și gânditorilor de primă mărime li se aplică astfel de inepții ale slugărniciei, ne dăm seama unde s-a ajuns!

Heidegger vorbea de „uniliniarizarea” conștiințelor, Marcuse de „unidimensionalizare” în condițiile modernității târzii. Acum s-a ajuns  cel puțin la „paralizarea” unor conștiințe care vor să dea tonul în sfera publică. La pupitrele din societate s-au instalat confuzii cu bătaie lungă – între deținerea puterii și  adevăr, democratizare și intervenții în forță, cugetare cu capul propriu și aliniere, adevăr și propagandă. Din nefericire, destui sunt azi cei care rup concepția modernă axată pe libertăți și drepturi ale omului de generalitatea ei intrinsecă și de valori ale vieții împreună și, înghițiți de circumstanțe, o convertesc în propagandă.

Până și regula rațională a liberei competiții este adesea suspendată. Nu se mai concurează pe piață, ci se distrug conducte, nu se mai creditează libera circulație a mărfurilor, ci se taie căile de transport, nu se mai stabilește cu probe adevărul, ci se impune mediatic, nu mai este paciența interogării, ci se apucă ideea fixă. Se preia mecanic ce se spune și se face fără scrupule ce se cere. Constatarea lui Goethe – „mediocrul este prizonierul timpului și se hrănește cu ce-i oferă acesta” – s-a banalizat. Mentalitatea insului unealtă s-a răspândit.

Economia este surclasată mai păgubos ca altădată de decizii „politice”. După ce din Europa au plecat războaie mondiale, acum pleacă o scindare a lumii fără precedent. Prea puțini își asumă răspunderea pentru părăsirea universalismului și pentru recunoașterea celuilalt, care au făcut posibilă modernitatea.

 Desigur, folosirea armelor nu este demnă de secolul al XXI-lea. Dar militarizarea și mercenariatul sunt? Sau „perfecționarea” în ducerea războiului, în care, nu doar viruși „scăpați din laboratoare”, ci și dronele înlocuiesc mai departe confruntarea față în față și competiția și substituie, până la urmă, diplomația cu subminarea?

În aceste condiții, ale unei unificări a cursului istoriei nu sub luminile dreptului, ci sub organizări ofensive, în care forța dă tonul, pacea este de gândit din nou. Proiectul de pacificare este de elaborat mai departe plecând de la impunătoarea viziune a lui Kant și temeinica ei actualizare de către Habermas, dar înfruntând și pragul amintit.  Iată câteva repere ale propunerii mele.

Se poate acum observa mai bine că reglementările de drept contează dintotdeauna împreună cu condițiile adoptării lor. Nu mai dă rezultate invocarea dreptului internațional, cât timp acesta este redus la acorduri semnate în anumite circumstanțe. Și dreptul internațional are nevoie de înțelegere, după cum și atunci când apare un litigiu trebuie mers la rădăcini.

Privind dreptul internațional în mod natural, ca mai mult decât respectarea acordurilor semnate, nu se deschide nicio „cutie a Pandorei”, cum se clamează cu o veche cecitate a minții. În definitiv, și aplicarea acordurilor semnate este act de voință. De ce nu ar fi un act de voință care să ducă mai la rădăcină? Nu mai insist asupra  împrejurării că nu avem nici astăzi reglementarea normalizării în consecința celui de Al Doilea Război Mondial și a „războiului rece” care i-a urmat. De aceea, unele țări europene au și înscris în tratatele pe care le-au semnat recunoașterea frontierelor existente „până la reglementarea finală de după al Doilea Război Mondial”.

Suveranitatea națională rămâne stâlpul ordinii raționale a lumii, dar include azi, alături de conotația clasică – inviolabilitatea frontierelor și neamestecul în treburile interne, două noi componente: securitatea vecinului și luarea în considerare a istoriei. Altfel spus, suveranitatea națională îl ia în seamă pe vecinul care solicită securitate. Ea consideră inclusiv teritoriile ce au fost înstrăinate încălcând-o. Există criterii istorice, demografice și de securitate internațională care pot călăuzi în desișul situației.

Drepturile omului sunt valori fundamentale ale vieții civilizate. Relativizarea sau blocarea lor nu este acceptabilă în nicio împrejurare. Trebuie însă să se iasă din manipulările ce se fac azi cu drepturile omului, care le și deservesc vizibil. Se știe bine, din lecții ale istoriei, că atunci când o valoare este ruptă de generalitatea ei intrinsecă și „luată în posesie particulară”, trădarea ei vine curând. Se și observă astăzi că tocmai unii dintre cei care se proclamă promotori ai drepturilor omului interzic partide, controlează opiniile, încalcă drepturile minorităților și reiau vederi ale anilor treizeci!

Ce consecințe au cele spuse mai sus asupra păcii? Simplu spus, fără abordarea pe care am conturat-o, se ajunge la „pacea compromis”. Ea oprește conflictul satisfăcând orgolii sau oportunități, dar pregătește în tăcere, ca de atâtea ori în istorie, un alt conflict. Chiar istoria conflictului din zilele noastre este fructul compromisurilor și dovadă limpede că semiadevărurile nu sunt rezolvări.

Dată fiind dinamica de neoprit a modernității, nu ne este accesibilă „pacea eternă”. Proiectul ei rămâne, firește, un reper normativ. Dar cine îl folosește nereflexiv, fără considerarea istoriei întregi, ajunge doar să ia poziție în conflict, fără a-l rezolva. În definitiv, nu totdeauna dreptatea și adevărul sunt de partea celor mai puși pe vocalizare.

Abia „pacea durabilă” ar putea scoate lucrurile din stagnarea și riscurile actuale. Ea nu promite ceea ce este improbabil, precum „pacea eternă”, dar nici nu cheltuie energii și timp cu „pacea compromis”, care anunță de fapt noi conflicte, oricine ar „câștiga” la un moment dat. „Stratificările” istoriei nu se lasă ignorate.

Problema cheie este de acum aducerea la masa discuțiilor realiste a forțelor legitimate democratic și a reprezentanților capabili să cuprindă realitatea în întregime, să elaboreze soluții responsabile și să oprească războiul. Orice fragmentare a perspectivei îndepărtează pacea. Cu decidenți nepregătiți, preocupați de înavuțire și obsedați de propagandă nu se ajunge decât la perpetuarea conflictului.

Kant a prezentat „articole în vederea păcii între state” susceptibile de rafinare în termenii dreptului actual. La ele sunt de adăugat observațiile lui Habermas privind nevoia unei organizări funcționale, ținând seama de „stratificarea” relațiilor internaționale. Aș adăuga, în optica „păcii durabile”, un „articol” în care preiau dependența fatală a oricărei rezolvări de persoane.  Sintetic, articolul este: „așa cum astăzi cel care susține că ar exista doar o formă de democrație nu poate fi democrat, căci desconsideră opțiunea altuia, tot astfel cel care nu-și ferește propriul popor de distrugerile și nenorocirile războiului nu are ce căuta la decizia statului din care face parte, căci aduce daune”. Iar daunele, cum se vede bine, nu mai rămân pasagere, nici măcar locale. (Din volumul A. Marga, Stăpânirea complexității, în curs de apariție]

<a href="http://www.andreimarga.eu">Andrei Marga</a