Prima zi de școală

Prima zi de școală din viața mea a fost la Școala Primară din Mintia, comuna Vețel, raionul Ilia, regiunea Hunedoara. Era și mai este, încă, o clădire tipică spațiului românesc de altădată, ca o cutie mare, cu ferestre înalte și înguste dând în ulicioara care însoțea o vreme lunca Mureșului. O clădire-tip, cu nimic atrăgător, un fel de cazemată menită să inhibe sătenii care treceau cu vitele și cu cioporul de oi, cu carele cu fân sau cu bucate, cu lemne tăiate din pădure și, desigur, micii școlărei, ca loc de unde se cu­legea știință și înțelepciune. Zidurile școlii parcă creșteau natural, din ță­râna drumului. În această școală, cu două săli de clasă, inegale ca mărime, cu un coridor în formă de „L”, unde lo­cuia și dna învățătoare Viorica cu familia, care era și directoarea școlii. Micuță, slăbuță și negricioasă, mie nu mi-a fost dăscăliță, ci o doamnă blondă, înaltă, luminoasă și veselă la chip, care nu avea copii și făcea naveta zilnic cu trenul personal de la Simeria. Nu știu de ce, dar pe mine mă îndrăgea foarte tare și uneori mă ținea în brațe la catedră.

În cele două clase învățau concomitent a-I-a cu a-III-a, a-II-a cu a-IV-a. Aici au învățat pe rând și bunicul meu matern, Aron Resiga, și mama, Marioara. Bunicului Aron nu i-a plăcut la școală, a părăsit-o foarte repede, fiindcă la ceea ce urma să facă el, să meargă cu oile și cu vitele la păscut, să-l ajute pe străbunicul Nicolae în gospodărie, nu era nevoie să se chinuiască. Într-o zi învățătorul i-a dat cu bățul în palmele micuțe până i le-a înroșit, pentru că nu scrisese tema acasă pe tăbliță. Copilul de atunci, printre lacrimi, i-a tras o în­jurătură clară, să se ducă undeva, unde-a mai fost… Așa se face că bunicul nici n-a apucat să termine clasa a-I-a, a mers doar până când învățătorul a ajuns la lecția din abecedar la „iedul lui Dan”, adică la litera „I”. Cât despre mama, ea a fost cuminte, ca fetele de pe-atunci și a terminat cele patru clase câte se făceau în sat.

La începutul clasei întâi mai locuiam încă la „canton”. Tata fiind ceferist, primise locuință aici. Clădirea era împărțită în două părți simetrice, pentru două familii. Curtea noas­tră era mai îngustă, oarecum triunghiulară, și în unghiul mai ascuțit se afla fântâna din care scoteam apă ambele familii. În curtea cealaltă, mai largă, străjuia un păr bătrân și ne jucam noi, cele două fetițe ale familiilor, eu fiind mai mare cu doi ani. Urma apoi un gard, un cuptor pentru pâine pe care eu desenam cu buruieni, și de la el coborau în pantă lină grădinile noastre de legumeși ele separate printr-o cărare, până în pârâul străjuit de o salcie din care tata mi-a tăiat zece bețișoare ca să învăț la școală să socotesc. Drumul prăfos care venea din „drumul țării” cobora pe lângă curtea cantonului, ocolea pe la barieră și se întorcea ca s-o ia din nou prin sat, spre Mureș, trecea pe lângă școală… Pe sub ferestrele cantonului treceau vreo cinci-șase linii pe care veneau trenuri, zguduind pământul. Ca să meargă în sat, oamenii le treceau cu neplăcere și grijă, ca să nu mai ocolească pe la rampă.

Drumul spre școală avea câteva „însemne” pentru mine. Pe stânga locuia familia lui Popa Culă, gazdă în sat, cu o casă mare, cu pivniță, cu o grădină uriașă. Ceea ce m-a fascinat și m-a tulburat întotdeauna când treceam prin dreptul portii lor erau păunii care-și în­foiau cozile, băteau din aripi în mijlocul drumului și țipau înalt și straniu, ca și cum aparțineau unui alt tărâm. Uneori și acum îi văd și le aud țipetele jalnice. Câțiva pași mai încolo, era cimitirul. Ca și cum nu era suficient, la un capăt al țințirimului se înălța o biserică „negata”, începută prin 1938 și abandonată, fără acoperiș, în care creșteau bălării, soc, salcâmi care înfloreau pe ziduri. O fântâniță joasă, la o margine a drumului era un loc în jurul căruia ne opream și vorbeam înfricoșați câțiva copii despre „vâlva apei”, „duhul apei”, așteptându-ne să apară din adânc printre pietrele acoperite cu mușchi, ferigi și buruieni târâtoare,o făptură fantomatică, dar pe care n-am văzut-o niciodată. La capătul ulicioarei era o casă mai mare în care locuia „moșul” meu de botez, Șerb, al cărui tată în vârstă avea o barbă lungă și albă, din care pricină eu credeam că e Moș Crăciun. Uneori capul lui maiestuos apărea la fereastră și mă îndemna să fiu cuminte și să învăț la școală… Iar eu o luam cu râvnă, întărită, de-a lungul drumului.

Despre prima mea zi de școală nu-mi amintesc prea multe. Asta, pentru că, proba­bil, nu mi-a plăcut și n-am avut ce să rețin în mod special, decât o mare frustrare, aceea că trebuia să renunț la o mare parte din libertatea mea de a mă juca. Cred că am mers singură sau cu mama care apoi s-a întors acasă, iar tata era la serviciu. Țin minte că la amiază am intrat ca o furtună pe ușa bucătăriei, mi-am aruncat plină de năduf ghiozdanul maroniu din carton cu baiere de sfoară în mijlocul casei. Că m-am aruncat furioasă pe burtă sub masa mare și am început să plâng, să țip cât m-a luat gura, să dau din mâini și din picioare, să strig: „eu nu mă mai duc la școală niciodată, nu mai vreau, nu mai vreau!” Cred că mama a rămas perplexă, neștiind cum să mă ia, căci nu la așa o întoarcere de la școală se aștepta de la fata ei. M-a întrebat îngrijorată ce s-a întâmplat la școală, de am venit așa disperată, dacă m-a certat cineva, dacă m-a bătut, sau dacă m-a jignit, dacă mi-a furat ceva… La toate întrebările mamei răspunsul meu a fost un „nu” cântat,pe diverse tonuri printre sughițuri, plâns și suspine… Atunci mama a venit cu soluția salvatoare: „taci cu mama și nu mai plân­ge, că ți-am făcut scoverzi (clătite)cu liptari (silvoiță de prune) știu că-ți plac… Și pe sub fața de masă albă cu flori a apărut un blid cu două clătite calde și aromate cu magiun pe care le-am topit chiar acolo!

Adeseori în viață mi-a venit în minte această întâmplare. Ani la rând nu am înțeles reacția din acea zi. Abia în anii din urmă am dezlegat taina ei. Oricât de ciudată sau nelalo­cul ei ar părea multora, eu cred, fără niciun dubiu, că ziua ceea a fost, în ce mă privește, premoniția Destinului vieții mele. Aproape toată viața mea urma să o petrec mergând la școală: mai întâi școlăriță, apoi elevă, studentă și pe urmă profesoară de limba și literatura română și limba latină, din 1979 până în 2015…