Victor Știr: Mama mea, țesătoare de text

Mama

Luna martie este luna în care sărbătorim Ziua Femeii, gândul ducându-ne automat la mama. Dincolo de acest cuvânt descoperim fiinţa ce ne-a dat viaţă, ne-a apărat de-a lungul vieţii şi a fost lângă noi necondiţionat. Care este cea mai frumoasă amintire cu mama dumneavoastră? Ce trăsături aţi moştenit de la ea? Care este vorba mamii la care vă reîntoarceţi mereu? Ce a spus când a descoperit că sunteţi scriitor? Se regăseşte mama în scrierile dumneavoastră?

( Menuţ Maximinian)

Mama Viorica, nu i-am spus niciodată tu, nu era, pe atunci, în uzanțele noastre acest mod de adresare, a fost primul meu dascăl, dascăl de rugăciuni. Am repetat asiduu Tatăl Nostru, Îngerelul și Născătoarea. Nu prea îmi dădeam seama cum e cu îngerul și m-a făcut să înțeleg, cum ne însoțește și păzește pe fiecare. La Născătoarea greșeam, probabil, voi fi învățat textul greșit, din prima, apoi „corectura” s-a făcut mai greu. Cred că se va fi plictisit cu mine pentru că într-o seară de iarnă, țin minte, torcea lângă sobă și mi-a spus: „Ajunge, Tatăl Nostru”. Poveștile pe care le știa, cu Fata Pădurii, le învățase mama, ascultândul pe bunicul ei dinspre tată, Nicolae, care la vremea copilăriei locuia în aceeași casă cu noua generație. Îi spuneau Moșulicul. „Mergeam seara toate la el – toate însemnând patru surori; cea mai mică, Maria, s-a născut mai târziu și i-a fost rândul la povești singură, și ziceam, Moșulicule, spune-ne o poveste. Iar el, bătrân și ostenit de lucru le spunea, „lăsați-mă, măi copcile, că de povești îs eu!” Povestea cu mare drag despre el, dar când s-a născut sora cea mai mică, le-a cam speriat cu grijile pentru fiul său Ion: „Ce s-a face Ion cu voi, cu cinci fete?!” Am rămas cu amintirea unei seri de iarnă, întors de la facultate, mi-am adus două discuri: unul cu muzică de Beethoven și altul cu Mozart. Bineînțeles că le-am ascultat în aceași seară la aparatul Traviata. Despre Beethoven a spus că nu-i place și atunci am schimbat discul și la Mozart a spus luminată la față: „No, ăsta-i fain!” Nu avea cultură muzicală clasică, asculta muzică populară la aparat, dar faptul că a făcut diferență, că a sesizat cantabilitatea m-a impresionat. Poate umorul era frumusețe felului ei de a povesti, accentuând într-un anumit fel cuvintele în frază. Unui consătean care se mustea la bufet și apoi venea la noi să-l ajute tata să ajungă acasă i-a spus: „Meghiș, că amu în tătă sara îți trebe gărdean!...” Și așa a înțărcat bălaia. Când se ivea ocazia o ironiza pe soacră-sa; îi purta pică bunicii mele, pentru că ar fi spus că nu a avut zestre pe măsură când s-a căsătorit cu tata, dintr-o familie cu mai mult pământ. Era sensiblilă și avea spirit de solidaritate cu cei în suferință. S-a întâmplat să moară de tineri, doi copii de vârsta mea, din sat, și mi-o amintesc și acum plângând, încât mi se rupe inima. Avea mari griji cu hainele de sărbători ale surorii mele Anuța; mergea la Căianu-Mic după forme, apoi coseau până noaptea târziu. Era mare zarvă cu năfrămile-cu margine așa, așa. Odată a cumpărat o năframă cam verzoacă, cu nori, o minune de frumoasă ce era Anuța cu ea. A și plătit mama vreo două sau trei sute de lei. Scumpă atunci, dar nu s-a putut răbda să nu i-o cumpere. Era atât de grijulie cu pregătirea pentru sărbători, făcutul pâinii, cozonacilor, cocorăzilor. De mic m-a luat cu ea la Înviere, noaptea, ne îmbrăcam în cămăși ca omătul și în câteva minute eram în curtea bisericii. Slujba era miraculoasă. Cândva, după o liturghie, mi-a aplicat constituția pentru că, incitat de o fată șmecheră, de o vârstă cu sora ea, am făcut, necuvenit, cruce numai cu un deget. Când am ajuns, prietenul meu Ilie, al lelii Nică și eu, niște feciorași, ne-a sfătuit să mergem și noi în șezători: „Mereți la Voda, pe Valea Glodului!” Acolo era o fată frumoasă, Cheța, și Ilie s-a și însurat cu ea la vreo douăzeci și ceva de ani. Știa mama ce știa. După ce am intrat în horă, prin clasa a zecea, la sărbătorile de iarnă era seară de seară la Căminul cultural să mă vadă cum mă port, cu cine joc. Mi-o amintesc cât de harnică era la țesut. Aducea urzoile de la mamă-sa, mama Irină, și urzea în casă. Eu mă cam miram cum se învârtesc și nu cad, cum se adună firele. La dat prin spată mă mobiliza și pe mine și eram foarte fericit să fac așa un lucru important. A țesut multe țoluri, prea multe pentru sora mea și pentru mine, de aceea mi-o aduc aminte ca țesătoare mai mult decât cu alte îndeletniciri. Într-un fel, asociez țesutul cu textul, țesutul firelor și țesutul cuvintelor. Este zona în care preocupările noastre se întâlnesc și o socotesc o colegă. Nu a apucat să mă vadă cu ceva tipărit, dar sunt sigur că s-ar fi bucurat. Aprecia oamenii cu școală din satul nostru, pe verișorii ei, profesorii Salustius, Viorel, Victor (Vituț), pe învățătoarea Nastasia, căreia i se spunea în sat doamna, pe Augustin Rus, frații Ana și Ioan Berințan, verișorii Aurica și Victor Câmpean etc. Mama Viorica a murit prima dintre cele cinci surori, de o boală necruțătoare, după Cernobîl, la o vârstă mult mai mică decât cea pe care o am eu acum, încât dacă am purta un dialog mi-ar spune bade, după politețea de la țară de la care nu se abătea. Ne vom vedea la a doua venire a Domnului, și cum îmi veghează fiecare clipă, îmi va spune dacă am fost sau nu – la locul meu - cum mă îndemna întotdeauna.