Veronica Știr: Mama ,,von Karajon”

Luna martie este luna în care sărbătorim Ziua Femeii, gândul ducându-ne automat la mama. Dincolo de acest cuvânt descoperim fiinţa ce ne-a dat viaţă, ne-a apărat de-a lungul vieţii şi a fost lângă noi necondiţionat. Care este cea mai frumoasă amintire cu mama dumneavoastră? Ce trăsături aţi moştenit de la ea? Care este vorba mamii la care vă reîntoarceţi mereu? Ce a spus când a descoperit că sunteţi scriitor? Se regăseşte mama în scrierile dumneavoastră?

( Menuţ Maximinian)

Îmi amintesc de mama, născută într-o familie simplă, ca de o persoană luminoasă, deschisă spre cultură și iubitoare a cărții. Școlărițe, eu și sora mea mai mare citeam cărți recomandate de școală și mama le citea și ea; toate trei citeam la lumina lămpii până târziu. În cadrul Asociației Femeilor din satul de la poalele Bobâlnei, unde locuia, se obișnuia să se pună în scenă piese de teatru, cu mijloace puține, dar agreate de săteni. Odată, la o serbare, mama a îmbrăcat costumul fratelui mai mare (erau zece copii în familie) și a recitat poeziile „Brâul Cosânzenei” și „Trei Doamne și toți trei” de George Coșbuc. Avea realmente talent pentru teatru, avea capacitatea de a se transpune și la a doua poezie, câțiva bărbați care făcuseră războiul plângeau. Când era mai mică, păzea vacile, iar frații lucrau în postată la secerat. Odată, la amiază, când toți se odihneau, mama Nastasia a luat secera și i-a uimit pe toți câtă holdă a pus jos. Atunci, bunicul Nicolae a decretat: de mâine, merge Aurelia la vaci și Nastasia vine cu noi la secerat. Mama era dezvoltată și foarte frumoasă când era tânără... Spre sfârșitul războiului, pentru câteva zile, au fost adăpostiți, cu tot riscul, în casă, în pod, pe fân, doi dezertori ruși, tineri, care seara, când coborau în casă, să mănânce, ziceau că Nastasia seamănă cu surorile lor, de acasă. Cum îi vedea pe băieți din sat fumând și-a făcut și ea țigări din mătasea porumbului și pufăia. Bunică-sa îi trăgea câte-o scatoalcă, întrebând-o: No, mai dohănești? Ea răspundea: mai hudănesc! Copilă, mama dormea lângă bunica ei care își zicea seară de seară rugăciunile cu voce tare, și așa a învățat și ea Tatăl Nostru, Născătoarea și Psalmul cincizeci pe care le-a spus toată viața, la bătrânețe adăugând și fragmente din Psaltire. Era harnică și foarte pricepută la lucrul de mână, la războiul de țesut; cu andrelele, apoi la mașina de jerseie, a îmbrăcat tot satul, cum se spune. Avea un croi impecabil și manșetele i le făceam eu, la școală, la ora de lucru manual. Era o plăcere să-i fac țevile la vârtelniță, să-i întind firele pe rășchitor sau să ud pânzele întinse pe iarbă în livadă; pânza albă ca omătul era mândria ei. Era puternică și curajoasă, pe vremea ceapeului făcea și munci bărbătești, bunăoară la batoză, la trier etc. Mulți ani a condus corul Bisericii Ortodoxe din Teaca, unde se obișnuia, de multe ori, la înmormântări, să cânte fanfara ai cărei instrumentiști erau numiți turneri. Avea o adevărată pasiune să învețe cântări noi cu prietenele ei, coristele, și în câteva rânduri, îi învăța melodii și pe băieții care se pregăteau pentru seminarul teologic. Unul dintre gineri, apreciind activitatea ei dirijorală, i-a spus într-un dialog ,,acetic” soacra von Karajon care nu i-a picat prea bine, dar s-au împăcat degrabă pentrucă se asemănau incredibil în duh. Alături de cântări, slăbiciunile ei au fost cei doi nepoți, Dalia și Cosmin, de la sora mea care a urmat medicina și cu care a locuit niște ani. Cea mai frumoasă amintire cu mama, de fapt, sunt mai multe: bucuria pe care o vedeam pe fața ei, în Ziua de Paști, când se întorcea de la biserică, cuminecată, după postul de trei zile, care nu era ușor de ținut. Dintre trăsăturile personalității ei puternice, cred a fi moștenit pasiunea pentru lectură și tenacitatea, ducerea unui lucru până la capăt. În copilărie se scandaliza când luam vreun nouă și zicea vorbele pe care mi le amintesc și azi: Ce caută cârligul acela?... Fiind practică și preocupată de asigurarea celor necesare vieții, nu avea încredere că aș putea câștiga bani din scris și spunea: După scris și citit nu bei apă! Este prezentă în câteva poezii ale mele, de o manieră mai pregnantă sau mai discretă. Dorința mamei a fost să fie condusă pe ultimul drum de corul bisericii și pe cruce să-i scrie: Dormi în pace suflet blând și bun, deși a fost, uneori, ironică și orgolioasă.