Vasile V. Filip: Mama. Jalea și viața ei

Luna martie este luna în care sărbătorim Ziua Femeii, gândul ducându-ne automat la mama. Dincolo de acest cuvânt descoperim fiinţa ce ne-a dat viaţă, ne-a apărat şi a fost lângă noi necondiţionat. Care este cea mai frumoasă amintire cu mama dumneavoastră? Ce trăsături aţi moştenit de la ea? Care este vorba mamii la care vă reîntoarceţi mereu? Ce a spus când a aflat că sunteţi scriitor/ scriitoare? Se regăseşte mama în scrierile dumneavoastră? ( Menuţ Maximinian)

Mulțumesc redacției „Răsunetul Cultural” că mi-a dat prilejul s-o evoc aici pe Mama. N-am făcut-o niciodată public. Și nici personal, direct, nu i-am spus vreodată ce mult a însemnat (și înseamnă) pentru mine. A murit acum 15 ani (dar va trăi, în amintire, cel puțin cât trăiesc eu), fără să fi avut vreo astfel de discuție. În mediul nostru, rural (de o sobrietate afectivă pe care aș numi-o azi mai degrabă austeritate), nu se făcea așa ceva. Dar nici nu era nevoie. Căci totul era de la sine înțeles. Mama e unică iar copilul (copiii) e rațiunea ei de a exista.

Nu poți să-ți descrii mama. Nici Creangă n-o face, nici alt scriitor, din câte știu. În schimb, o vorbă populară – dulce-amară – spune că un copil s-a pierdut de mama sa în mulțimea unui târg. Plângând, copilul întreba în dreapta și-n stânga: „N-ați văzut-o pe mama?” „– Ba parcă am văzut mai adineaori o muiere...”, zice un moș străin. Dar copilul: „Mama-i Mamă, nu-i muiere, moșule!”

Și nimeni n-o poate defini mai bine. Descrierea o poți face (desigur, în pierdere), dar numai după ce ai luat distanță: te-ai maturizat, nu mai depinzi de ea, sau chiar ai pierdut-o pentru totdeauna. Din păcate, atunci încercăm să vorbim „obiectiv”, tranzitiv, transferabil. Adică renunțând la miezul liric (ca în traducerile proaste de poezie). Adică la esențial.

Asumându-mi acest risc, în continuare o să încerc să răspund mai sistematic la întrebările puse.

1. O amintire? O să încerc să redau miezul liric al unei amintiri dragi, tot dulce-amară. Era toamnă. Eram prin clasa a cincea sau a șasea. Tocmai începuse anul școlar. În via de sub deal, strugurii dăduseră în copt. Mie îmi revenea sarcina să-i păzesc. Iar Mamei, să facă un ban pentru caiete, cărți, hăinuțe de școală. Și am luat-o împreună spre via din deal, însoțiți de o vecină: ea (ele) – să-și umple desagii cu struguri din vie și să treacă dealul spre târg, la Spermezeu (unde nu prea erau vii), iar eu – să rămân să păzesc via.

Și așa am făcut. Curând, cele două femei se pierdeau în pâcla de lumină de dincolo de dealul după care sta să apună soarele. Iar eu am rămas în pustietatea câmpului. Din care, în mine, s-a născut o fantasmă ca un nor întunecat: „Dacă nu mai vine!... Cine o va găzdui la noapte? Cum ar fi să nu am Mamă?”

Știam că ea nu avusese, decât până la 11 ani. Că, apoi, a trebuit să țină locul mamei moarte, pe lângă fratele mai mic; cu un tată cărpănos, mereu ocupat și mereu nemulțumit. Dar una e să știi, și alta e să simți. A fost prima sfâșiere lăuntrică, cu care pășeam, probabil, spre adolescență. Prima dată când mi-am simțit sufletul greu, prima pipăire, ca pe întuneric, a Absenței.

Dar Mama a venit, atunci, iar eu m-am bucurat încă multă vreme să mai fiu copilul... Copilul căutat, cu desagii în spate. Inclusiv la liceul din orașul de peste munți, unde Mama venea periodic, tot în piață. Cel puțin ca pretext. Inclusiv în îndepărtatul oraș din vest, unde mi-am făcut armata. Inclusiv în și mai îndepărtatul orășel din sud, unde mi-am început cariera de dascăl.

Lumea s-a lărgit, în cercuri concentrice, dar Mama a rămas miezul ei. Până într-o zi, când un telefon nocturn m-a anunțat că nu mai e. Dimineața am găsit-o întinsă pe pat, gătită (cum lăsase vorbă vecinelor), cu baierele unei trăistuțe învârtite după mână... De parcă pornise din nou la târg la Spermezeu. De data asta, fără întoarcere.

2. Ce-am moștenit de la Mama? Am moștenit dragostea pentru școală și pentru carte. Deși ea nu făcuse decât patru clase, mai cu seamă iarna. Iar de citit, i-am citit mai ales eu, cu voce tare. Până la o vreme, îmi cerea chiar ea asta. Apoi luam eu inițiativa, dar știam că, ceea ce îmi plăcea mie, îi va plăcea și ei. Iar când lucram ceva migălos împreună (iarna – cu vârtelnița și sucala, primăvara – la straturile de ceapă...), vorbeam câte-n lună și-n stele. Se întreba (și mă întreba): De când e lumea asta? Cine și cât o mai ține?

Nu a avut auz muzical. (Pe ăsta, l-am moștenit de la Tata.) Dar zicea că și-ar vinde grajdul, cu vaci cu tot, dacă i l-ar putea da cineva.

3. La ce vorbă a Mamei revin? La cea cu lumea. Adăugând poate un pic din sarcasmul Călinescului: „Ce este-această lume/ Otilia, să-mi spui!/ Neantul face glume/ Ca un demon hai-hui.../ Ce este-această lume?/ Ce e, ce e, ce e?”

4. Mama n-a aflat niciodată c-aș fi scriitor. (Nici eu n-am aflat.) Dar ea ar fi vrut să fie. Sigur că nici asta nu se mărturisește, la țară („în graiul cu-ndemnuri pentru vite”). Dar în ultimul an de viață (când se strângea funia la par), în răstimpurile rare în care o mai vizitam, Mama nu se mai sfia să ne spună c-ar fi vrut să scrie, c-a încercat chiar... (Dar lutul tare al graiului nu s-a mai lăsat modelat.) Încercare din care au rămas doar două-trei versuri. Și un titlu („ce-ar fi putut să fie”): Jalea și viața mea.