( Exclusivitate) Ioan-Aurel Pop: Mama – fărâmă de Dumnezeire

Luna martie este luna în care sărbătorim Ziua Femeii, gândul ducându-ne automat la mama. Dincolo de acest cuvânt descoperim fiinţa ce ne-a dat viaţă, ne-a apărat şi a fost lângă noi necondiţionat. Care este cea mai frumoasă amintire cu mama dumneavoastră? Ce trăsături aţi moştenit de la ea? Care este vorba mamii la care vă reîntoarceţi mereu? Ce a spus când a aflat că sunteţi scriitor/ scriitoare? Se regăseşte mama în scrierile dumneavoastră? ( Menuţ Maximinian)

Fiecare avem un noian de amintiri cu mamele (și cu bunicile) noastre și nici nu se poate altminteri. Mamele sunt ființe unice pentru fiecare dintre noi, nu neapărat fiindcă avem câte o mamă doar (în general), ci fiindcă mama este cea care ne dă viață și ne crește. Cea mai veche amintire cu mama mea și nu neapărat cea mai frumoasă este de pe când aveam șase-șapte ani, într-o vară caldă și suiam printre dealuri pe o vale înverzită. Eram dincolo de Sântioana, pe Valea Sântejudelui, afară din satul Sântejude și am ajuns pe o culme de deal, cu o casă veche, înconjurată de flori de câmp, cu miros de basm. Simt și acum mirosul florilor și la ierbii pline de sevă. Mama m-a dus spre un șir de pruni și mi-a spus că acolo sunt îngropați bunii și străbunii: mama ei, bunica și bunicul ei, unchii și mătușile dinspre mamă, adică cei care stăpâniseră pământul acela roditor cu ogoare, cu pășuni și fânețe, cu livezi și păduri. Pământul nu mai era al familiei și din ochii mamei se desprindea o tristețe mare. Nu am înțeles atunci mare lucru, dar scena mi-a rămas întipărită în memorie: iarba cea grasă și mare prin care parcă înotam, soarele strălucitor de pe cer, rochia albă cu buline negre a mamei, mersul meu de copil împiedicat și plângăcios, mersul ei ușor, ca de căprioară și marea tristețe din ochi. Rememorând, cred că atunci am înțeles ce puteau să însemne „piciorul de plai” și „gura de rai” din „Miorița”, cu toată tristețea lor și cu „nunta” aceea miraculoasă, în timpul căreia „a căzut o stea”.

Am moștenit de la mama o anumită sensibilitate pentru om și pentru natură, care la mine nu se vede dintr-o dată, așa cum se vedea la ea. Mama nu a tulburat nimic pe lumea asta, pentru că știa „de la vântul ce-adie pe poteci cum trebuie prin lume de liniștit să treci”. A trăit și s-a dus ca o adiere, mereu discretă și reținută, convinsă că alții trebuie să se vadă și să iasă în evidență. Pe mine m-a învățat să mă afirm, dar ea a stat mereu în umbră. Rugăciunile le-a învățat de la bunica dinspre tată, începând cu „Îngerelul meu”, dar cea mai scurtă rugăciune o știu de la mama: „Mulțumescu-ți ție, Doamne, că ne rabzi și ne hrănești!”. La vorba asta mă întorc mereu, ca la un descântec sau încântec care mă cuprinde și mă apropie de Rai. De la mama am învățat o colindă „de Paști”, care începea cu versurile: „În joi seara după cină/ Iisus s-a dus în grădină”. O cânta duios și blând, de parcă firea plângea lângă „paharul amar” pregătit să fie băut de Mântuitor. Mamii i-am arătat primul articol publicat și apoi prima carte, pe care le-a pus, ca pe odoarele de preț, lângă icoane. Nu le-a citit fiindcă știa puțină „carte”, dar se bucura că știu eu mai multă și apoi și mai multă.

De aceea, mama mă însoțește în fiecare cuvânt scris, fiindcă ei îi datorez totul pe lumea asta, de la sensul cumpătării, de la căutarea echilibrului până la înțelegerea oamenilor, cu bunele și cu relele lor. Tare aș vrea ca părinții să fiei eterni fizic, dar cum asta nu se poate, îi purtăm în suflete. Mama are în sufletul meu o icoană aparte, fără asemănare, fără început și sfârșit, fiindcă e o fărâmă de Dumnezeire.