Mihaela Aionesei: Duminici netrăite

Luna martie este luna în care sărbătorim Ziua Femeii, gândul ducându-ne automat la mama. Dincolo de acest cuvânt descoperim fiinţa ce ne-a dat viaţă, ne-a apărat şi a fost lângă noi necondiţionat. Care este cea mai frumoasă amintire cu mama dumneavoastră? Ce trăsături aţi moştenit de la ea? Care este vorba mamii la care vă reîntoarceţi mereu? Ce a spus când a aflat că sunteţi scriitor/ scriitoare? Se regăseşte mama în scrierile dumneavoastră? ( Menuţ Maximinian)

 O călătorie prin labirintul sufletului care îmi taie respirația și îmi umezește ochii sunt toate amintirile cu mama, pentru că ea nu mai este printre noi de mai bine de douăzeci de ani. Acolo în adâncuri păstrez tot ce a însemnat ea: lumina de care m-am agățat la începuturi, miracolul, frumusețea, dragostea, bunătatea, icoana care mi-a rămas din nefasta duminică a lui april care mi-a furat-o. Acum toate amintirile au importanța și frumusețea lor, fără deosebire. Și peste ele, ecoul cald și blând al vocii care mi-a cântat și încântat anii. Printre lucrurile de suflet rămase de la ea este rochia cu care a fost îmbrăcată la nunta mea. Încă păstrează vie amintirea ei. E de ajuns să închid ochii, să-mi scufund fața în mătasea neagră, să-i simt mirosul și să-mi pară că nu a plecat niciodată…

           Aproape toate trăsăturile le-am moștenit de la ea. Mama a fost o femeie mică de statură, dar frumoasă, puternică, ambițioasă, creativă, empatică. Era generoasă, sensibilă. Iubea mult oamenii și animalele, dar la fel de mult iubea dreptatea și adevărul. Putea fi blândă, dar și aprigă. Mai ales dacă ieșeam din limitele admise de ea. Și ieșeam! Mamă frumoasă și copii cuminți, mai rar se găseau! Toate acestea sunt zestrea moștenită de la ea.

          Pentru că eram mai răzvrătită, mai încăpățânată de felul meu, mi-a amintit de câteva ori proverbul românesc „Capul plecat, sabia nu-l taie!”, care greșit înțeles și transmis multor generații, îndemna la supunere și ascultare, ceea ce nu-mi era caracteristic. Motiv pentru care ne-am cam „duelat”. Amintindu-mi, îi dau alt sens acum. Pentru că între timp am înțeles că este mai bine „să ai liniște decât dreptate”.

          Preocupările mele literare au început odată cu frecventarea Cercului literar de la „Casa pionierului” din Târgu Secuiesc, încunutate, pe lângă diplome și insigne, cu publicarea unui poem în ziarul local, ceea ce a bucurat-o mult. Într-un fel continuam visul ei neîmplinit. A scris și ea poezie în tinerețe, dar fără a depăși  granițele școlare. Poate de aceea, când aveam vreo treisprezece ani, m-a încurajat să scriu în continuare pentru a publica un volum de poezii. Atunci mi se părea de domeniul fantasticului, acum – o normalitate.

         Toate cele unsprezece volume ale mele cuprind și poeme care i-au fost dedicate. Nu se putea altfel! Tot ce sunt azi, ei îi datorez, pentru că a sădit în mine sămânța unui gând care mai târziu a încolțit, a dat rod bun.

          Fiindcă se apropie ziua când mamele sunt sărbătorite, am să închei cu un modest omagiu, poemul duminici netrăite din volumul de debut Cerșetori de stele: mi-au spus că ai nevoie/ de o minune de la Dumnezeu/ și l-am rugat să vină// stoluri de corbi s-au rostogolit/ până noaptea târziu// ceva zdrențuia ca un petec furat de vânt/ ceva se zbătea cu aripile larg deschise/ și clipa a încremenit lângă noi fără gând// de-atunci adun rugăciuni/ într-un stei crescut sub coastă// primăvară e uneori/ duminică niciodată.