Simona-Grazia Dima: Mama, darul cel mai de preț primit de la Dumnezeu

Luna martie este luna în care sărbătorim Ziua Femeii, gândul ducându-ne automat la mama. Dincolo de acest cuvânt descoperim fiinţa ce ne-a dat viaţă, ne-a apărat şi a fost lângă noi necondiţionat. Care este cea mai frumoasă amintire cu mama dumneavoastră? Ce trăsături aţi moştenit de la ea? Care este vorba mamii la care vă reîntoarceţi mereu? Ce a spus când a aflat că sunteţi scriitor/ scriitoare? Se regăseşte mama în scrierile dumneavoastră? (Menuţ Maximinian)

Dincolo de cuvântul mamă, idealizat și celebrat, de milenii, care ne menține trează venerația față de „fiinţa ce ne-a dat viaţă, ne-a apărat şi a fost lângă noi necondiționat”, așa cum inspirat spui, dragă Menuț Maximinian, mama este darul cel mai de preț primit de mine de la Dumnezeu. Mi-ar fi tare greu să aleg un moment anume drept cea mai frumoasă amintire cu ea, fiindcă fiecare clipă trăită alături de mama a fost astfel, sublimă, și toate se leagă una de alta și se susțin, într-un colier de nestemate. Despre ea, prozatoarea Valentina Dima, om de înaltă intelectualitate, absolventă a Universității București, redactor în presa scrisă și vorbită din Timișoara, nu pot vorbi în termeni obișnuiți. Iar scurta caracterizare de mai sus, concentrată, dar cu totul insuficientă, se aplică doar planului lumesc. Ceea ce simt eu față de ea se înrudește mai degrabă cu fidelitatea și fervoarea discipolilor din vechime față de maestrul lor spiritual, menit să le picure în ureche sunetele și vocabulele sacre, să le deschidă în inimă „ochiul înțelepciunii”, printr-un legământ mai presus de planul lumesc. Remarc între noi o asemănare incredibilă, dusă până aproape de fuziune – aparentă, căci nu e altceva decât recunoașterea unei identități gemelare. Așa că am moștenit de la ea esența a ceea ce sunt. Se pot distinge, de asemenea, și trăsături de la tata, multe valoroase, iar altele, din zestrea mea, par a fi numai ale mele, dar, repet, esența o am de la mama: credința în divinitate, cultul cuvântului, al logicii, înclinația spre medicină, spre munca ordonată, sistematică, o anumită viziune asupra vieții, dificil de expus prin verbalizare. În jurul ei am simțit întotdeauna liniștea, pacea sufletească, fericirea, elementele descrise ca definitorii pentru prezența în viața noastră a unei ființe pure, sfinte. Împreună am râs și am caracterizat societatea, oamenii, evenimentele. Spusele ei s-au împlinit mereu. Eu sunt ea, ea este eu. Ce s-ar putea adăuga? Mai presus de orice, m-a asigurat că adevărul și valoarea vor învinge, fiindcă nu se poate altfel, e un fapt firesc, natural. Nu s-a îndoit nicio clipă de victoria binelui – iată vorba ei la care, constant, revin. Fiind ea însăși scriitoare, un talent, nu a aflat brusc că mi-am ales la rândul meu această vocație. Cariera mea scriitoricească s-a clădit odată cu noi. S-a străduit de la bun început să mă avertizeze asupra primejdiilor și dezamăgirilor ce mă așteaptă. Ar fi preferat să nu aleg acest drum, dar mi-a lăsat libertatea întreagă. Însuși faptul că scriu o bucură enorm. Așa cum sfătuiesc străvechile texte revelate, ea nu vânează roadele acțiunilor. Este suficient să se dăruiască unei cauze nobile, asta a făcut toată viața, deci apreciază la mine devotamentul scrisului continuu. Exultă, desigur, la fiecare succes vizibil al meu, dar la fel de mult ar face-o și dacă succesul exterior nu s-ar arăta: ea știe că abandonul de sine e singurul important. Consider că ființa ei de o delicatețe și de o subtilitate fără egal impregnează fiece literă ce am scris-o. E prezentă în mitul meu poetic al ființelor mici, ca și, mai explicit, în câteva poeme, de pildă în cel intitulat Călătoria în petalele trandafirului, inclus, recent, de doamna Angela-Ana Grădinaru într-o antologie despre părinți și copii. Dar și într-o proză poematică din vremea studenției, elaborată pe deplin spontan, unde ea este descifrabilă în prototipul unui personaj descris astfel: „eu sunt începutul, mijlocul și sfârșitul tuturor ființelor.” Atunci nici nu mi-am dat seama că recurg la o formulare din Bhagavad Gita, rămasă, după lectură, în al meu sanctum sanctorum. Acolo unde și mama își are sălașul perpetuu.