Iulian Boldea: Dragostea de mamă ca temei al fiinţei

Luna martie este luna în care sărbătorim Ziua Femeii, gândul ducându-ne automat la mama. Dincolo de acest cuvânt descoperim fiinţa ce ne-a dat viaţă, ne-a apărat şi a fost lângă noi necondiţionat. Care este cea mai frumoasă amintire cu mama dumneavoastră? Ce trăsături aţi moştenit de la ea? Care este vorba mamii la care vă reîntoarceţi mereu? Ce a spus când a aflat că sunteţi scriitor/ scriitoare? Se regăseşte mama în scrierile dumneavoastră? (Menuţ Maximinian)

Nu cred să existe imagine mai emoţionantă în literatură şi în viaţă decât aceea a mamei, imagine asociată iubirii, duioşiei, căldurii sufleteşti şi ocrotirii. Mama este, cum spunea Thackeray, „numele lui Dumnezeu pe buzele şi în inimile copiilor.” Cu toţii ne amintim privirea caldă, ocrotitoare, care ne urmărea atunci când eram nesiguri, când ne era frică, când ne era foame sau frig.  Mama înseamnă dragoste, iubire necondiţionată, ajutor, sacrificiu, călăuzire, prietenie, sinceritate, sprijin. În literatură, începând cu folclorul nostru, cu doinele şi baladele populare s-au spus în cuvinte simple multe despre dragostea copilului pentru mamă sau despre dragostea mamei pentru copil. Sunt foarte cunoscute operele literare în care figura mamei este esenţială: O, mamă… de Mihai Eminescu, Doamna Chiajna de Al. Odobescu, Amintiri din copilărie de Ion Creangă, Mara de Ioan Slavici, Mama de George Coşbuc, Mama de Alexandru Depărăţeanu, Cea mai scumpă de pe lume de Nichita Stănescu etc. Emoţionantă e figura mamei din amintirile lui Creangă: „Şi mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: Ieşi, copile cu părul bălan, afară şi râde la soare, doar s-a îndrepta vremea şi vremea se îndrepta după râsul meu… Aşa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunăţii, pe cât mi-aduc aminte; şi-mi aduc bine aminte, căci braţele ei m-au legănat când îi sugeam ţâţa cea dulce şi mă alintam la sânu-i, gângurind şi uitându-mă în ochi-i cu drag! Şi sânge din sângele ei şi carne din carnea ei am împrumutat, şi a vorbi de la dânsa am învăţat. Iar înţelepciunea de la Dumnezeu, când vine vremea de a pricepe omul ce-i bine şi ce-i rău.” Într-o poezie pe care i-am dedicat-o se regăsesc multe dintre aspectele pe care le-am moştenit de la mama mea: „întotdeauna am crezut că drumurile nu duc nicăieri/ că pietrele pe care calc au înţelesuri oarbe/ că universul se recompune în fiecare dimineaţă/ din cioburile universului de ieri/ am crezut că metafizica e rodul unei înserări/ sau al unui rest nenumit de uitare/ am crezut că visul pipăie imposibilul mai temeinic/ decât gândirea trează golită de irealele noastre trăiri/ întotdeauna am crezut că durerile/ ne aparţin prea puţin/ nouă celor care le îndurăm/ şi că viaţa trece pe lângă noi/ penumbră sensibilă/ a tot ceea ce am negat/ vreodată”. Pentru mine, mama este fiinţa căreia îi datorez dragoste şi respect, căreia îi mulţumesc pentru faptul că mi-a dăruit cel mai frumos cadou pe care îl puteam primi – viaţa. Primul zâmbet, primul pas, primul cuvânt, cartea cu poveşti, copilăria şi tainele ei fabuloase, toate sunt strâns legate de figura mamei. Văd chipul mamei ca imagine a echilibrului, iubirii şi statorniciei, ca simbol al adevărului de a trăi liber şi demn. Cea mai frumoasă amintire este una care se repetă în fiecare an de ziua mea, când prima urare este, invariabil, a mamei mele. Cu voce caldă, blândă, gâtuită de emoţie îmi spune: „La mulţi ani, dragul mamei, să fii sănătos şi fericit!” Cred că am moştenit de la mama mea blândeţea şi echilibrul, căutarea continuă a adevărului şi a frumosului, în viaţă, în lume, în cărţi.