Mirela Orban: Mâinile mamei încă vorbesc

Luna martie este luna în care sărbătorim Ziua Femeii, gândul ducându-ne automat la mama. Dincolo de acest cuvânt descoperim fiinţa ce ne-a dat viaţă, ne-a apărat şi a fost lângă noi necondiţionat. Care este cea mai frumoasă amintire cu mama dumneavoastră? Ce trăsături aţi moştenit de la ea? Care este vorba mamii la care vă reîntoarceţi mereu? Ce a spus când a aflat că sunteţi scriitor/ scriitoare? Se regăseşte mama în scrierile dumneavoastră? (Menuţ Maximinian)

Noaptea s-a împărțit în două. Un click scurt și frânturi în sepia traversează tavanul, un ecran pe care amintiri ușor decolorate încep să se rotească. 

Mâinile mamei, cu degete de pianistă împletesc cosițe-n părul bălai al copilului ce-am fost, alungă teama dinaintea încercării, aștern binecuvântare peste zbucium. Fata se întreabă cum de pot vorbi doar mâinile mamei, pesemne are o relație specială cu ele, un fel de telepatie care se întâmplă la nivel molecular între părtașii aceluiași sânge. Ciudat, nu simțise niciodată la fel mâinile tatălui. 

-Asta pentru că de mine a fost legat cordonul ombilical, îmi spunea ea odată. Mâinile mamei baletau aerul când ne povestea ceva, la fel cum, cu mișcări delicate, trebăluiau prin casă sau răsfoiau paginile cărților citite din biblioteca uriașa ce ne ocupa sufrageria. 

Le-am văzut îngrijorate când ceva scârțăia în bunul mers la lucrurilor, le-am surprins emoția la poarta liceului așteptându-mă să ies de la examene și tristețea mascată a unor zile. Le-am simțit tremurul când m-a văzut în rochia albă de mireasă. Stăteam față în față și mâinile împreunate ne plângeau de fericire, de pierdere poate, de drum bun.

Priveam zi de zi femeia frumoasă și rafinată care umplea casa cu lumina chipului ei, și-mi doream o maturitatea la fel. Mama era mereu copilăroasă și avea un simț al umorului extrem de dezvoltat, nu te plictiseai niciodată în compania ei, făcea haz de necaz în situațiile  mai puțin plăcute și atunci perceperea acestora nu mai era atât de gravă. Mereu avea o rezolvare pentru orice, incurajandu-ne să vedem partea plină a paharului.

-Mama, o să scot o carte de poezie, i-am spus atunci când mi-am făcut curaj să tipăresc primul manuscris. Nu a părut deloc surprinsă, publicasem poezii în două antologii pe care le citise și fusese încântată. – Ce bine că te-ai hotărât să o scoți pe Mirela cea ascunsă, la lumină!,  îmi spusese. Să scrii și pentru mine! Nu am mai scris de când eram liceeanca în București și țineam gazeta liceului. Scriam și poezii pe atunci, eseuri bune, îmi spunea profesorul de română că trebuia dau admitere la Litere, nu la Medicină, dar am ales calea asta. Avusese o perioadă grea în adolescență, când dosarul de înscriere la liceu îi fusese respins la Craiova pe motiv că era fată de preot ortodox, apoi părinții o dăduseră în adopție la fratele bunicului stabilit în București, muncitor într-o fabrică. Așa a reușit, după un an de pauză, cu dosarul “curat”, să intre cu 10 de un renumit liceu bucureștean, pe care l-a terminat cu aceeași notă.

Imaginile proiectate pe tavan de memoria mea trezită mi-o arată acum îmbătrânită, dar deloc bătrână. Spiritul ei tânăr și jucăuș a părăsit-o târziu, când a înțeles că urma să se oprească totul. Știa, doar era medic, și încă unul bun.

Aici îi prind mâinile în propriile-mi palme, le pipăi să nu le uit nici o cută. E ciudat că n-au îmbătrânit deloc. Îmi cufund chipul în căușul lor, inspir adânc, parfumul pielii ei îmi impregnează ființa. Las un pumn de lacrimi în loc. De recunoștință, de durere, de frica uitării poate.

***

sunt copilul unic al acestei femei,

carnea ei a ţesut nervurile inimii mele,

din ea am ţâşnit pe calea laptelui

smulgându-mă pântecului răscopt,

cu dragostea ei m-am contopit prima oară,

am cules înţelepciunea

tainic picurată de pe buze,

în braţele ei am tras fermoarul

peste lumea nedreaptă.

sunt copilul acestei femei,

o port cu mine

ca pe a doua piele,

căreia ii vorbesc

chiar dacă trupul îi e risipit

sub piatra unde aşez flori.

pământul uitat înoată-n lumina

lumânărilor,

atâtea pietre-au luat foc noaptea asta,

atâtea mame întoarse-n albastru

şi lacrimi orfane.

apropii trei degete şi o las

să se-odihnească-ntre sfinţi.

Sfârșit de film în noapte.

Mă ghemuiesc pe-o parte, îi simt brațele cum mă cuprind, degetele lungi murmură prin păr, ametismul de pe inelar strălucește. Atât de liniște e aici, acum. Adorm.