Melania Cuc: Mama, partea de Sus a cordonului-de-argint

Luna martie este luna în care sărbătorim Ziua Femeii, gândul ducându-ne automat la mama. Dincolo de acest cuvânt descoperim fiinţa ce ne-a dat viaţă, ne-a apărat şi a fost lângă noi necondiţionat. Care este cea mai frumoasă amintire cu mama dumneavoastră? Ce trăsături aţi moştenit de la ea? Care este vorba mamii la care vă reîntoarceţi mereu? Ce a spus când a aflat că sunteţi scriitor/ scriitoare? Se regăseşte mama în scrierile dumneavoastră? (Menuţ Maximinian)

Zvâcnetul primăverii îmi trezește amintiri... Să fi fost prin clasa a II-a, poate, pentru că învățasem să scriu. Am pus cuvintele  naive pe o filă de caiet dictando: ,, Din frunze umede și  moarte? Desprinse de al iernii vânt/ Am strâns toți ghioceii harnici/ De Ziua ta i-am pregătit (...),,.  Este, cred, singurul poem pe care i l-am dăruit mamei Maria cu dedicație. Este inexplicabil cum mi-am amintit astăzi de el. Este semn că Mama constituie negreșit, acel cordon-de-argint care ne leagă ca ființe, fii și fiice, de ea, dar și de lumea în care ne-a ajutat să venim, să o locuim.

Am roiuri de amintiri cu mama, din pruncie dar și din perioada în care rolurile se inversaseră, mama era aceea care se sprijinea de mine. Cea mai persistentă imagine pe care o aduc uneori în prim plan, este  colina noastră cu viță de vie într-o amiază de vară. Acolo, o triadă de când lumea-i Lume, - mama, tata și copilul, familia, care își ostoia setea cu apa pe care  o purtasem în ulcior de lut, de la fântâna-rece. Mama era obosită de muncă, eu aveam chef de hârjoană. La picioarele noastre sta malul abrupt, locul unde colina se lăsa brusc spre vale. Eram copil și nu sesizam pericolul. Am cuprins-o pe mama în brațe, ea, surprinsă, și-a pierdut echilibrul și ne-am rostogolit la nici un lat de palmă de râpa extrem de periculoasă. Mama nu m-a certat, ba chiar a intrat în jocul meu spre disperarea tatei, care nu prea ar fi avut cum să ne ajute dacă se întâmpla un accident. Ei erau tineri, frumoși și trăiau după calendarul pământului și cel al Cerului.

 Mama nu prea  a avut rabdare cu mine când ar fi trebuit să mă învețe  cum se toarce și cum se țese firul cămășilor. Nu m-a pregătit să fiu țărancă, poate și pentru că eram mereu cu mintea la cărțile pe care le citeam pe rupte. Și mama citea, citea în serile de iarnă la lumina lămpii cu petrol și era și o bună povestitoare. Mama mi-a citit din Coșbuc mai înainte ca eu să cunosc alfabetul. Cred ca dorea ca, prin mine să își reconstruiască visul-tinereții. Își dorise să fie profesoară dar bunicii i-au trimis la facultăți pe feciorii familiei, fetele fiind sortite să rămână pe vatră. După moartea tatei, pe când ea avea doar 36 de ani, mama a plecat la oraș, s-a calificat și a lucrat într-o mare uzină a acelor vremuri.

 De Ziua Mamei mereu îi trimiteam felicitări cu mărțișor, cartonașe cu mesaje tipărite în pliculețe minuscule, nu mai îndrăzneam să îi scriu  poezii. Nu i-am spus că o iubesc decât cu puțin înainte de a se stinge. Sunt din generația în care copiii erau sărutați de părinți doar în somn, să nu își ia nasul la purtate. Nici ea nu mi-a spus niciodată dacă era sau nu era mândră de mine pentru că scriam poezii moderniste.  La vremea tinereții mele literare experimentam, îmi căutam drumul și cred că nu au impresionat-o poemele mele. A fost cu adevărat încântată abia când am trecut la proză, abia la urmă mi-a spus că... în viața ei a fost de două ori mândră de  mine. O dată, când am lansat romanul Cinând cu Dracula. Cartea pe care eu, azi, aș rescrie-o de la jumătate. Încurcate mai sunt relațiile mamă-fiică!

Zâmbesc când scriu, pentru că nu știu dacă ar fi de acord cu destăinuirile mele. Despre ea nu am mărturisit decât extrem de rara, evaziv și doar în carțile de intreviuri. În schimb, am preluat caracateristici evident ale mamei, tipar psihologic, pentru unele dintre personajele romanelor mele. Întotdeauna am avut o reținere scriind despre ai mei, despre mine. Este ca si cum aș invita străinii să privească, în fapt de seară, prin fereastra fără perdele a sufrageriei.  Dar ceea ce trebuie să fie, devine oricum poveste, mărturisire, la vremea potrivită, astfel s-a făcut că în cel mai recent roman al meu, Păcatele domnului Abell, am preluat și prelucrat literar o abundență de secvenţe din filmul vieții mamei Maria.

Sigur, am preluat ștafeta generațiilor de femei ale neamului meu, port ceva din înfățișarea și, poate, și din încăpățânarea (personalitatea) mamei mele, doar că ea  a fost la vremea ei o femeie mândră și frumoasă. Nu și-a plecat capul niciodată, nu a făcut concesii, nu prea le-a iertat greșiților care au rănit-o. Eu?  După exemplul său, am reușit cu greu să spun: Iartă-mă!  Am trecut prin multe pentru ca azi să las, să curgă lucrurile,  și nu  vreau, nu pot fi mânioasă pe lume, chiar dacă mulțimile și soarta m-ar călca în picioare.

Deși mama nu mai este pe lumea asta,  deși eu am vârsta la care aș putea credea că am trecut multe dintre examenele vieții, încă am incertitudini când trebuie să aleg drumul la o răscruce. Atunci mă întreb: Ce-ar fi făcut mama în situația asta? Întrebarea-i degeaba, eu am decis  mai mereu după inimă, nu după cum calcula mintea pragmatică.

Mama avea multe citate ,,celebre,, și verificate de experiența vieții. Încă o pomenim cu diferite ocazii, în familie sau cu cei câțiva care au conoscut-o îndeaproape.

Ea va continua să existe ca noțiune atâta timp cât îi vom duce numele și povestea mai departe, dar în uneori aproape că mi se materializează în mărunțișurile cu care mi-am umplut sertarele; fotografii în alb-negru, colo un macrame lucrat cu mâinile ei mereu frumoase deși a gătit sau săpat cu ele grădinile, a strunjit metalul în fabrica unde a lucrat până la pensionare. Mai păstrez câteva acte de stare civilă care atestă că ea nu a fost nălucire, a fost femeie din neamul de oierilor veniți în transhumanță, dinspre Europa Centrală, curajoși ce s-au împământenit mai apoi, la poalele Călimanilor.  Apoi, la Ocnița și la Archiud.  Cam atât mi-a rămas tangibil, dar nici nu am nevoie de certitudini, de dovezi că mama a pășit pe pământ. Ea există în ființa-mi întreagă, și dacă mă privesc  în oglindă, o văd pe ea cea din lăuntricul meu destin. Ce ți-e și cu amprenta asta, genealogică! Legătura de sânge și spirit ne pune la încercare.

Pentru mine, Mama este taină, necuprindere,  dar și un punct de care să mă sprijin.  Îmi place să cred că este acolo, la capătul de Sus al cordonului de argint, o noțiune, un legământ aproape legendar care  ne va ține mereu împreună.