ŞANTIER LITERAR: Grigore Cotul – debut cu proză satirică

Acum douăzeci și ceva de ani eram singurul din sat care termina Facultatea de Politologie la filiala din Reghin a Universității Româno – Maghiare din Târgu Mureș. De la noi, din Sfârcova, mai erau încă doi studenți, un băiat și o fată, dar la o secție neimportantă, la veterinară. Sfârcova nu e departe de Reghin. Depinde cu ce mergi. Dacă mergi cu autobuzul, ajungi în două-trei ore, dar dacă mergi cu trenul durează vreo trei ore până pornește.
Mi-a zis tata, imediat ce am terminat un liceu cu profilul pomicultură: „- Du-te și fă ceva serios în viață, că noi nu avem decât livada, și dacă dă Domnu’ să gați cu medie mare îi avea papagal să ieși cândva primar la noi!”. Mama n-a fost de acord să fac facultate, dar n-a trecut peste dorința tatei. Avea nevoie de mine la cazan, că-și pierdea, săraca, nopțile învârtind în borhot. I-am zis dirigintelui, domnul Szakacs, de sfatul tatei și mi-a recomandat această facultate de care am amintit. Am intrat printre ultimii, dar am terminat primul din cei pe locurile cu taxă.
Alor mei nu le-a fost ușor să mă țină în facultate. Am prins perioada în care leul își adăuga zerouri într-o veselie, din cauza Caritasului lui Stoica. Cu pensia lui tata de la CAP și din țuica vândută n-au mai putut să adune suficienți bani. Au vândut jumătate livada și o scroafă, ca să-mi pot plăti taxele pentru examenele de licență. Lucrarea de diplomă mi-a bătut-o la mașină tanti Tuța, fata groparului, că era secretară la primărie și putea duce seara acasă mașina de scris. De legat, mi-am legat-o eu cu niște sârmă de cupru de-a bunicului, rămasă de pe vremea când era artificier la mină. Datorită lui avem poarta și gardul din fața casei. El a adus una, alta, de trebuință, sau cum zicea el, nu trăbuiască, până să se-nchidă mina.
Să n-o lungesc. Am terminat cu bine. La licență 7,60, iar la lucrarea de diplomă 8. Cu jumătate banii de pe scroafă, mi-am plătit costumul de absolvent și banchetul.
M-am întors în sat mândru. Bătrânii își scoteau pălăria în fața mea și mă întrebau ce școală am terminat. De fiecare dată când le spuneam, nu pricepeau ei prea multe, dar simțeam un respect deosebit din partea lor. Nu sunt un nostalgic, dar așa era pe-atunci lumea, mai înapoiată.
Am început să-mi caut de lucru, mi-am depus CV-ul în toate părțile, dar și la noi la primărie. Aveau un post de consilier al primarului, pe care, cu studiile mele, mă mulam perfect. Degeaba am luat cea mai mare notă la scris, că după interviu au angajat-o pe tipa care a terminat la veterinară. Mi s-a explicat că au nevoie și de promovarea imaginii primarului. Eu, cu nopțile pierdute la cazan, aveam niște cearcăne de-ngropam imaginea primarului. Am înțeles și mi-am zis în gând c-or vedea ei lovitură de imagine, când voi candida eu.
O vreme, mi-am luat gândul de la un loc de muncă la stat. Erau trecuți, deja, vreo zece ani de la facultate. Mi-am propus să-mi întemeiez o familie, să mă însor, dar cu averea pe care o aveam – livada, cazanul și cu doi părinți bețivi (defect profesional dobândit la locul de muncă) simțeam că trebuie să am un proiect, să inițiez ceva de viitor. Nu de alta, dar pretendentele la titlul de nevastă, nu mă acceptau cu această situație, iar eu nu-mi permiteam să retrogradez în stadiul de ginere. Ar fi fost prea mult.
N-am stat mult pe gânduri. Am aplicat la un proiect de tipul Start Up Nation, cu scopul de a obține 15.000 de euro, în vederea întineririi livezii cu pruni bistrițeni. M-am încadrat atât cu suprafața cerută, cât și la calitatea solului, dar singurul inconvenient era că nu mai puteam produce țuică. Doar compoturi și dulceață BIO la care aveam desfacere în magazinele cu profil alimentar. Sincer să vă spun, abia așteptam să nu mai produc țuică. Nopți nedormite, părinți cu ficații praf, casa îmbătrânită de vremuri, netencuită, avea nevoie de o modernizare. Era o casă de tip vechi, cu cerdac, cu grinzi aparente, cu paturi cu paie, cu un cuptor nefolosit. Cărnurile porcilor le afumam în pod. Chiar îmi aduc aminte că în paturile înalte ale părinților, ținea loc de saltea un strat de vreo treizeci de centimetri de paie. Sub patul tatei, era ligheanul în care să bărbierea. Până duminica dimineața, când tata avea nevoie de el, acolo era cazată mâța. Asta, până-n ziua-n care i-a fătat în lighean.
Mi-a mers bine, am prins proiectul și finanțarea. Cinșpe mii de euro. Bani faini. Am acoperit casa cu tablă de la nea Drăgulin, am pus pe pereți, cum e la modă, polistiren expandat, mi-am modernizat camera dinspre șosea, mi-am luat mașină. Autoutilitară. Pe părinți nu i-am putut convinge să-și schimbe modul de viață. Aceeași mobilă, aceleași apucături, aceeași sete. Eram aproape însurat. Urma să se mute la mine…Ea. Trecuseră aproape trei ani. Proiectul era pe final. Mai aveam câteva luni de respectat condițiile impuse și puteam continua fără „restricții” de tip european. Produceam compot și dulceață. Mă invidia toată Sfârcova. Fata groparului, secretara de la primărie, lucra la mine. O plăteam dublu. Făcea compot, fierbea dulceață, orice era necesar. Fata ei, mai tânără cu treișpe ani ca mine, mă iubea nespus. Aveam programată nunta în anul următor. Era toamnă. Prunele îngenuncheau prunii. Erau peste așteptări de multe. Ne-a pus norocul mâna-n creștet…
Într-o seară de joi, mă roagă tata să accept să facă țuică din prunele mai pricăjite, cele lăsate deoparte sau adunate de mama de prin iarba livezii. Le aveau adunate, săracii, în trei butoaie. Nu-mi era de prune, dar știam că nu le e bună băutura și-n plus n-aveam voie să folosim cazanul. Mi-am dat acceptul, dar cu condiția să fiarbă țuica la vărul lui tata, Șprițu’. Așa-l porecleau. Tot în seara aceea am primit un telefon, să fiu prezent de vineri după masă până duminică la amiază, la Cluj, la Belvedere, la un curs de marketing. Erau asigurate toate: cazare, mâncare, relaxare. Trebuia să mă duc. Făcea parte din proiect și-n plus puteam să-mi iau și perechea cu mine. Saveta nu s-a opus. Nu mai văzuse Clujul. Am spălat autoutilitara și vineri dimineața ne-am dus. A fost o încântare pentru Saveta. Mie, ca patron, mi-a prins bine. Ne-am întors abia luni. Am plătit încă o noapte, că-mi permiteam.
Am ajuns cu bine acasă. N-am mai pus la suflet că la Bonțida mi-au luat permisul pe trei luni. Am depășit, pe linie continuă, o Dacia 1310 cu numere de Bulgaria, și m-am trezit cu organul ieșit din boscheți în carosabil. Asta a fost. Nu i-am putut mitui. Cred că suma li s-a părut puțin cam mică. Ce să fac? Am lăsat cam mult la Belvedere! Oricum, nu e mare bai. Saveta avea permis de vreo două săptămâni, deci avea cine duce compotul și dulceața la beneficiari.
Tata și mama erau în al nouălea cer. Le-au ieșit, prin țeava subțire din cupru, șaizeci de litri de țuică de cincizeci de grade, țuică pe care au împărțit-o în trei părți egale, de câte douăzeci de litri fiecare: partea tatei, partea mamei și partea pentru sărbători. Era sfârșit de septembrie. Cum să nu te gândești la Crăciun, la Anul Nou…? Începând cu a doua zi, ce să vezi? Se anesteziau zilnic. Nici nu-și mai făceau de mâncare. În nici două săptămâni, au băut împreună țuica pentru sărbători. Niciunuia nu-i cădea bine să-și știrbească din partea lui. Au căzut la pace și au drincăluit-o pe aia.
Era jumătatea lui octombrie. Stăteam la un vin cu niște prieteni la un restaurant din centrul Sfârcovei. Era și Saveta cu mine. Mă tot fâstâceam să-l rog pe Pamfil, un prieten vechi, să-mi fie naș în februarie, în anul viitor. Vorbeam de realizările din ultimii trei ani, de succesul proiectului. Așteptam să finalizez cei trei ani cu bine, să scap de obligații, să pun în funcțiune iar cazanul… Cum stam noi, așa, intră brusc în local șeful de post cu trei tipi bărboși și-mi zice că sunt căutat de domnii. Ies afară, intrigat. Erau dintre cei care verifică derularea în bune condiții și fără încălcarea regulamentelor a proiectelor de tipul celui pe care l-am accesat. Nu știam ce se petrece. Într-un final, am înțeles că părinții mei, cât am fost dus la Cluj, au folosit cazanul în noaptea de sâmbătă spre duminică, adică au produs licoarea pe furiș, încălcând regulile proiectului, și eu n-am știut nimic. Cineva, un vecin bun, i-a dat în gât. Am pornit în grabă spre casă, unde urma să elucidăm misterul. Mama, era în curte, smulgea de pene o găină, ne privea difuz și nu putea compila ce-i cu atâția bărboși, plus șeful de post. Am întrebat de tata. Mi-a zis că-i în casă. Am intrat. De sub patul înalt erau ieșite, cu cearșaful peste ele, două călcâie de cizme din cauciuc. Erau picioarele tatei. Credeam că s-a ascuns, că știe povestea, că a făcut un atac de panică. L-am strigat și s-a retras în spate, tremurând, scoțându-și chelia la lumină. L-am întrebat ce face acolo. Am rămas șocat când, cu voce ambiguă și ochii sticloși, mi-a spus că spera să dea peste partea de țuică a mamei. Pe-a lui o terminase.
E ianuarie. Am vândut autoutilitara, am târguit jumătate din livadă cu un vecin și mi-am plătit amenda penală plus despăgubirile aferente nerespectării clauzelor din contract. Riscam să fac pușcărie. Stau la cazan și scriu. Saveta învârte în borhot… Cred că, în lipsa mea, degustă lichidul curat ca lacrima, că are privirea echivocă.
Mi-am promis. În iunie, voi candida de primar. De obsesia asta nu pot scăpa; îmi stă ca un ghimpe sub unghie.