Șantier literar: A fost o zi de vară...

A fost o zi de vară însorită, cu cerul albastru-violet, cu temperatura plăcută și nu bătea deloc vântul. Întâlnirea cu familia mea m-a marcat pe viață. Inima îmi zvâcnea cu putere. Nevastă-mea, care, înainte de poprirea mea, avusese rațiune și intuiție, acum își pierduse și sensibilitatea. Rupsese definitiv legăturile cu părinții și surorile mele și numai ea știa cum s-a descurcat fără mine. Avea o privire confuză, derutantă și purta un halat de spital din molton albastru spălăcit. „Pleacă să nu te mai vedem!” s-a răstit ca și când ar fi văzut o stafie. Cum eram și nemâncat, am rămas neclintit, ca o statuie de ceară. Pur și simplu nu-mi puteam desprinde picioarele de ciment. După o întrerupere semnificativă a continuat: „Tu ne-ai făcut cel mai mare rău din viața noastră cu politica ta cu tot. Cum ne-ai protejat? De ce nu te-ai gândit la viitorul copiilor? Ce ai vrut să ne dovedești? Cât ești tu de devotat acestei nații? Ei bine, nația asta se va șterge la fund cu tine și cu alții ca tine! Un om întreg la cap și-ar fi oblăduit întâi familia, or tu, tu ne-ai lăsat în voia sorții. Mereu ai fost dezinteresat de existența noastră. Te-a durut în paișpe de noi! Tu să te simți bine, în rest, după mine potopul, nu? Recunoaște, te poți tu considera tată și soț? Soț ca soț, mi-e totuna, ori cu tine, ori fără tine, m-am obișnuit, dar tată?! Unde ai fost când n-aveam ce pune pe masă? Nici măcar o cană de ceai cu o bucată de pâine, nu-i așa, Radule?” și și-a întors capul spre hol. Imputările ei m-au răscolit nespus de tare, arzându-mi inima până-n străfunduri. Avea ochii încercănați prea devreme. Ce poziție să iau față de afirmațiile mamei copiilor mei? Șubred, neșubred, n-avea rost să complic mai tare lucrurile. Am preferat să tac. În clipa aceea, fiul meu cel mare, Radu, și-a făcut loc lângă mamă-sa, ca o săgeată scăpată din arc, s-a uitat cu niște ochi acuzatori la mine și mi-a zis cu dispreț: „Dacă te mai apropii de casa noastră îți sparg capul! Nu mai vrem să știm de numele tău!”. Am rămas înmărmurit, apoi am scos un geamăt înăbușit de durere. Asemănarea dintre mine și el era atât de frapantă. Mă așteptasem la o cu totul altă primire. Și eu care credeam că vor rămânea paralizați de surpriza făcută! Îmi sărise inima din piept când l-am văzut ce vlăjgan se făcuse. Pentru mine, timpul stătuse pe loc. „Doamne, mi-am zis atunci, de ce mi-ai dat să ispășesc și aceste clipe?!” O fi uitat că eu sunt, totuși, tatăl lui? Pentru fiii mei devenisem inamicul public numărul 1. Admit că dacă mi-aș fi văzut de slujba mea, de magistrat, probabil că altfel ar fi fost viața noastră, deși nu sunt sigur nici acum. Numai eu știam ce-i în sufletul meu. Mi-am dat seama că n-am făcut o alegere justă rămânând în țară. M-am străduit să vorbesc normal cu ei, am îngăimat doar atât: „Dați-mi măcar o pătură să am cu ce mă acoperi și ceva haine, orice”. Am avut o a doua întrevedere cu ea, la rugămintea mea, pe teren neutru, la o terasă de pe Lipscani. Nu m-a refuzat. Mi-a adus o bocceluță cu o pătură, o pijama și o pereche de pantaloni. Nu s-a bocit, mai avea ceva de-mi spus. „Ție, Emile, ți-a trebuit însurătoare să aibă cine te spăla, pleca și aștepta. Atât. Ți-ar fi fost mult mai bine, dacă ți-ai fi luat o servitoare. Curve ți-ai fi găsit cu duiumul să te descarci. Dar copiii, copiii cu ce au fost vinovați? Băieții au știut până au intrat la liceu că ai murit într-un accident, iar rămășițele tale pământești au fost îngropate acolo. Mie mi-ai distrus viața, n-am să te iert niciodată. Numai eu știu de câte ori mi-au răsturnat casa cu fundu-n sus și ne-au călcat în picioare tot ce aveam în dulapuri! Pe mine nu m-au interesat problemele altora, pe mine m-au interesat problemele noastre. Ei bine, asta n-ai văzut tu, ai fost orb, ba ai crezut că tu poți schimba lumea asta. Nu numai că n-ai reușit, dar ai și clacat, sacrificându-ți de pomană familia, profesia și libertatea. Poate aș fi avut și eu un cuvânt de spus în privința atitudinilor tale politice, dar tu ai făcut cum te-a tăiat capul. Când te-ai dus corespondent pe front nici măcar nu m-ai întrebat. M-ai anunțat că pleci voluntar să transmiți știri proaspete de pe câmpurile de luptă. Atât. Noi am fost zero”, mi-a reproșat pe un ton repezit mai să se arunce asupra mea ca o femeie isterică. Până aici am discutat normal, de aici au început alte cuvinte grele, alte imputări șfichiuitoare. Se vedea că era pornită rău împotriva mea. Aveam sufletul zdrobit. Am ascultat-o tulburat, cu privirea împăinjenită, fără s-o întrerup, lăsând-o să se descarce, să spună tot ce are de spus, până și-a curmat cea de-a doua beșteleală. Am suportat foarte greu această nouă avalanșă de imputări. Într-o altă conjunctură nu le-aș fi tolerat. Meritam un pic de indulgență, dar așa ceva era exclus dat fiind starea ei sufletească. Mi-am dat seama că era prea târziu pentru o înțelegere amiabilă și că ea n-a crezut în ceea ce am crezut eu. Poate, dacă ar fi fost copiii mai mici. Ei erau deja majori, iar eu, nătângul de mine, nu știu de ce i-am crezut că îi voi găsi așa cum i-am lăsat, jucându-se de-a v-ați ascunselea în dormitor. Când să le împart și eu din cunoștințele mele, acumulate în cei 33 de ani de viață, am dispărut din viața lor! Nu i-am putut vedea crescând. Ordinea lucrurilor luase o întorsătură neașteptată. Doamne, mi-am zis, femeia asta și-a pierdut toată sensibilitatea, nu seamănă deloc cu ființa umană pe care am cunoscut-o eu, deși n-avusesem nimic de ascuns față de ea. Se transformase radical. Chiar atât de nesuferit am ajuns? Atât de nedemn de încredere încât să nu mă mai suporte? Oare am trăit în două lumi diferite? Ce s-a întâmplat cu femeia în care am crezut și de care m-am îndrăgostit ca un licean? Să fi mimat doar niște sentimente de afecțiune false față de mine, să fi redus totul la o relație superficială, parodică, searbădă ca și când am fi jucat amândoi într-o piesă de teatru bulevardieră? Să se fi prefăcut că este fericită cu mine? Chiar așa golită de sentimente să fie? Nu credeam, de vreme ce aveam doi fii împreună și am împărțit niște ani aceleași bucurii și necazuri, neavând secrete față de ea și timp să ne sfădim. De unde să știu că în vacanțele de vară băieții erau trimiși în tabere numai să aibă ce mânca, că aveau un singur rând de haine mai bune, cu care ieșeau pe rând duminică seara în oraș? De unde să știu că la cinci ani după arestarea mea au obligat-o să divorțeze de mine, făcându-se presiuni asupra ei în fiecare lună, ba a fost dată și afară din învățământ (îi plăcuse cariera didactică și avusese vocație pentru ea)? De unde să știu câte descinderi au făcut securiștii în casa noastră, lăsând vraiște totul în mijlocul odăilor, de câte ori i-au călcat în miez de noapte și în miezul zilei, fără să-i bage în seamă, scotocind de zeci și zeci de ori ungherele casei în căutarea dovezilor privitoare la apartenența mea la organizația legionară „Sumanele Negre”? Dezastrul era iminent pentru mine. Ce mult se schimbase! Intimitatea de altădată dispăruse. În treacăt fie spus, conversația aceea îmi otrăvește și acum gândurile. Izbucnirile ei m-au urmărit până la destinația finală și nu le-am mărturisit nimănui până acum. Securiștii reușiseră să-i inducă gândul că eu chiar făcusem parte dintr-o astfel de organizație, lucru total fals și incalificabil. M-am întrebat dacă familia trebuie protejată cu orice fel de sacrificii și vă mărturisesc că n-am știut ce să-mi răspund nici atunci și nici acum. La despărțire, am observat pe obrajii săi ridați înainte de vreme un amestec de furie și tristețe sleite pe vecie. Și ea a trecut prin multe. Nu mă mai interesa cât este ora, de fapt ceasul meu, pe care mi-l făcuse cadou nașul meu, Gavrilă Pop, îl vândusem pe un preț de nimic cât timp trăisem ascuns să-mi fac rost de bani ca să-mi pot cumpăra ceva de-ale gurii. Am plecat împleticindu-mă ca un om beat. Aș fi dorit să fi fost singur, ca un pustnic, undeva pe Măgura Porcului, doar eu cu păsările cerului și țârâitul greierilor. Avusesem și eu răspunsurile mele, dar mi-am zis că ar fi bine să tac, s-o las să-și descarce toată fierea adunată în acești 18 ani împotriva mea. Se înstrăinase total de mine. Nu m-am simțit deloc confortabil. Am trăit un sentiment de vinovăție stânjenitor, da, am fost și eu un egoist incurabil în tinerețea noastră. Aș fi pus paie pe foc dacă aș fi scos vreun cuvânt și doream să evit o nouă rundă de imputări mai mult sau mai puțin întemeiate. A avut dreptate să mă mustre, fiii noștri, crescuți de ea, îi dădeau acest drept, dar cuvintele lor mi-au ars sufletul. Da, greul a fost pe ea. Să crești singură doi copii până la vârsta majoratului a fost greu. Să-ți tragi de la gură ca să ai ce le pune pe masă, să nu dormi nopțile când ei aveau febră, colici, ori i-au durut dinții, sau au venit cu genunchii juliți de la școală, să-i cerți că s-au întors cu note slabe, apoi tot tu să-i îmbărbătezi, să devii părtașă la visurile lor, dar și la nedreptățile lor – cum ar fi exmatricularea lui Mircea, cu viața lui tumultoasă, în anul IV de la Liceul Militar din Breaza, când directorul a aflat că tu, deținutul politic, ești tatăl lor – să-i speli și să-i porți cu haine curate să nu se facă de rușine în fața colegilor… a fost într-adevăr o martiră, mai ales că o obligaseră să renunțe la învățământ și să devină asistentă medicală. La urma urmei, cum să mă disculp? Eu am huzurit în pușcărie în intervalul acesta? Câți au suferit peste puterea omenească, câți dintre noi s-au sinucis, câți au pierit de foame, câți s-au îmbolnăvit și și-au dat ortul popii în chinuri groaznice acolo ca să fie îngropați necreștinește în gropi comune, iar câți am ieșit vii, scuipând sânge, ce-i drept puțini la număr, eram degradați spiritual, rablagiți ori damblagiți, după un regim bestial? Oare ce am reprezentat eu pentru ea? Frigul, setea și foamea nu pot fi ignorate la infinit oricât de călit ai fi. N-avea rost să-i povestesc cât am fost de insultat, bătut și umilit până în măduva ființei mele, fără putința de a riposta sau apăra. Nu a fost momentul să spun și eu ceva. Mi-am zis că se va ivi un alt prilej, mai propice, dar acest lucru n-avea să se întâmple niciodată. Rar am mai primit vorbe atât de încărcate de reproș. În privința angajării mele ca ziarist pe frontul de vest mi s-a părut de neconceput să nu plec. Poate că și noi, jurnaliștii, am contribuit cât de cât la însuflețirea armatei române și eliberarea ei de sub naziști. Ne-am despărțit ca doi străini care s-au cunoscut întâmplător într-o gară și trebuie să ia trenul în direcții diferite, ea, scuturându-se de trecutul nostru comun, iar eu, clătinându-mă, cu sufletul rănit și neîmpăcat. Recunosc, am fost disperat. Sunt unele lucruri pe care nu le poți schimba oricât te-ai strădui. Câteva zile am intrat într-o cruntă depresie, cu mintea încețoșată, pierzându-mi șirul gândurilor, gata să-mi ies din minți ca un dezechilibrat mintal, încât am crezut că nu îmi voi reveni vreodată. Acum știu că realizarea deplină a idealurilor unui om, cât timp este în viață, trebuie să fie pacea, liniștea, armonia, buna conviețuire cu cei de lângă tine, buna înțelegere a acestora, sinceritatea, judecata justă, amabilitatea și politețea. Omul este dator să nu se abată de la aceste principii de viață, dar eu nu m-am aplecat suficient asupra nevoilor familiei. E drept, i-am dat Loricăi leafa integrală, mie revenindu-mi sumele minore din gazetărie, acceptând mici compromisuri. Nu m-am dedicat familiei cum se cuvine, punctul central al vieții mele fiindu-mi activitatea jurnalistică și scrisul. Recunosc, n-am răspuns așteptărilor nevestei și nici nu am făcut eforturi pentru a reuși total în căsătorie. Am fost egoist și vanitos, n-am învățat la timp legea reciprocității și a adaptării după ea, având în prim plan propria mea persoană. Acum pot zice că doar gândul că trebuia să mă adun, să-mi pun ordine în hârtiile mele și să-mi duc la bun sfârșit proiectele de dinainte de pușcărie m-a determinat să-mi revin. Totuși, vreau să știți că sufletul meu a sângerat până mi-am dat duhul.
Lorica hotărâse că relația noastră era imposibil de a fi reînnodată. „N-avem nicio pretenție de la tine. Te socotim dezlegat de obligații față de noi. Nu vreau să ne mai cauți. Sper că ne vei respecta măcar această dorință”, mi-a zis înainte de a se ridica. N-am avut ce face. M-am supus voinței sale. Nu cred că a exagerat pentru a-și juca mai bine rolul de victimă neajutorată, după cum nu doresc nimănui să fi fost în pielea mea. Disperarea îmi apăsa tâmplele mai să-mi pleznească. Conform logicii ei, am ajuns să fiu pus în ipostaza, insuportabilă pentru mine, de tată și soț neglijent căruia nu i se oferea șansa de a se reabilita vreodată. În fond, amândoi eram două suflete împovărate și triste. M-am resemnat cu gândul că o să-i pot vedea și să mă bucur că trăiesc și că vor ști să-și croiască un drum mai bun în viață decât mine, căci eu nu aveam cu ce să-i ocrotesc. Poate că ei au reușit să depășească situația reapariției mele în viața lor. Tinerețea îți dă dreptul să fii superficial și egoist, să nu pui la inimă toate necazurile. Greșeala mare pe care o făcusem o fi fost că nu i-am împărtășit ambițiile mele? N-am încercat s-o opresc, dar nu pot spune că despărțirea a fost cordială. Mi-a întors spatele și dusă a fost. Nu mai avea rost. Mi-am dat seama că nu se mai putea repara nimic.
Vara aceea a trecut pe nesimțite. M-am bucurat de unul singur de fiecare articol publicat în cine știe ce ziar și revistă când îmi vedeam numele tipărit la subsol. Fiii mei erau mari și știau să-și poarte singuri de grijă. Nu știu cine m-a ales să fiu un rătăcitor atât de nefericit. Se zice că ceea ce ai semănat aceea vei culege, or eu cred că n-am semănat neghină, n-am făcut rău nimănui, n-am invidiat pe nimeni, cu excepția a două-trei persoane cu care am avut mici divergențe, alte rele n-am făcut. Mi-am refăcut planurile de viață cu gând să-mi pun un pic de ordine în ele, să-mi ocup mintea cu ceva. Am trecut greu peste această probă de foc a vieții mele. Îmi venea să mă întorc la maiorul Natalicu – omul cu sufletul cel mai rece din câți am cunoscut - și să-i zic: „Domnule, bagă-mă înapoi la zarcă, departe de orice suflare omenească, m-am lămurit cum este în libertate”. De ce unii s-au născut norocoși și altora li s-a dat să sufere atâta? Ce viață minunată am fi dus dacă n-ar fi venit războiul acesta tâmpit! Este foarte greu să trăiești separat de copiii tăi, să-i vezi cum te înconjoară, cum întorc capul în altă parte când te zăresc de la distanță.

Icu Crăciun

(fragment din romanul, în lucru, „Când vor înflori mălinii”)