Ben Corlaciu: Stejarul şi-a găsit adevăratele rădăcini

S-a născut pe 6 martie 1924, Galați şi a trecut la cele veşnice pe 15 iunie 1981, la Paris. A absolvit Literele și Filosofia la București (1947). A fost redactor la revista Flacăra, membru al grupării de pe lângă revista Albatros, alături de Geo Dumitrescu și Dinu Pillat. 

Mult iubite Gheorghe, prietene al meu și frate,
Douăzeci și cinci de ani au trebuit să treacă, între copilăria noastră și pragul bătrâneții către care ne purtăm, douăzeci și cinci de ani să treacă până să ne mai vedem odată. Un sfert de veac inima mea a tot dorit să se întoarcă la izvoarele din Țibleș, la oamenii pământului de acolo.
Aproape o viață de om am tot umblat prin lume și nicăieri nu mi-am găsit rădăcinile cele adevărate, căci rădăcinile mele cele adevărate nu cresc la câmpie, nici în ape, ci acolo, la munte, așa cum doar la munte poți găsi rădăcinile stejarului. Puternic am fost când am plecat la vale, din strămoși, și slab și neputincios am ajuns la câmpie, unde nici aerul, nici apa, nici cerul și nici pământul nu erau ale mele. Am trecut în viața mea prin mari și grozave dureri. Iar când mia fost mai greu, când mi se părea că sunt gata, gata să mă prăbușesc sub furtună, printre străini, atunci la voi, la cei din Molișet, la munții și pădurile mele de acolo mă gândeam. Și numai gândul că voi trăiți, că nu v-ați prăpădit și voi, că muntele și oamenii sunt tot la locul lor, numai gândul acesta îmi dădea puteri întotdeauna și numai el m-a ajutat să nu mă prăbușesc pe veci.
Astă vară, la Molișet și pe urmă toamna, la București, eu ți-am mai vorbit despre aceste lucruri.
Dar nu știu dacă nu cumva cei douăzeci și cinci de ani, cât nu ne-am mai văzut, nu ne-au împiedicat să ne trimită cuvântul până în adâncul inimii. Astăzi simt nevoia să-ți amintesc din
nou aceste lucruri și tare mă tem că nici de astă dată nu voi ști cum să-ți vorbesc. Poate ar fi bine să te gândești așa: gândește-te că pe tine, Gheorghe, te-ar fi smuls cineva din Molișet, cum smulgi un pui de urs din codru, și te-ar fi dus departe, peste mări și țări, și te-ar fi ținut împotriva voinței tale, timp de douăzeci și cinci de ani, fără să-ți mai vezi casa, părinții, munții și colindele.
Dacă poți să înțelegi ce s-ar întâmpla atunci cu tine, și cât de tare te-ai fi zbuciumat, și cât de mult te-ai fi jelit în suflet, și cum te-ai fi uitat cu dor la păsările călătoare, poți acum să înțelegi și ceea ce s-a întâmplat cu mine timp de douăzeci și cinci de ani. Căci eu, ori pe unde am umblat în lume, nu m-am socotit nicăieri acasă cu adevărat. Cu toate că nu m-am născut la voi, la Molișet, eu așa am simțit mereu, că de la voi, din Molișet, din Larga, din Greble și din Țibleș am plecat în lumea largă. Și mi-a fost și-mi este dor de acele locuri, de o mie, de mii de ori mai mult decât ți-e ție dor de Molișet în toamna asta, cât ai stat la București. Acuma, după ce ți-am spus din nou ce aveam pe suflet, mă închin, așa cum se cuvine, în fața voastră a tuturora, și vă aduc gândurile mele toate și dorința mea ca prea întârziata mea carte de față să vă găsească pe toți în mare sănătate și în multă voie bună. Mă gândesc apoi, iubite prietene și frate Gheorghe, că poate tu și cei ai casei tale, dacă ați văzut că nu vă mai trimit nici un răspuns poate ați crezut că v-am uitat, poate ați crezut că toate serile și nopțile noastre de povești s-or fi dus pe apă fără de întoarcere. Drept era să vă fi scris mai de demult și dacă v-am adus vreo întristare prin absența mea, vă rog întâi din toată inima să mă iertați și vă mai rog apoi să-mi dați crezare că nu sunt singur vinovat de această grea întârziere. Am fost bolnav, pe urmă am avut foarte mult de lucru, pe urmă a trebuit să mai umblu pe drumuri, cum ți-am povestit că umblu eu de obicei, pe urmă iarăși am avut de lucru mult, pe urmă iară m-am îmbolnăvit, și nici chiar astă seară, când am ajuns să-ți scriu, nu sunt tocmai sănătos. Așa a fost mai totdeauna viața mea, iubite frate Gheorghe: mai multe gropi, și soare mai puțin. Dar să nu-ți închipui cumva și nimeni dintre prietenii noștri dragi să nu-și închipuie că am uitat eu zilele și nopțile din Molișet, din Larga, de pe Strâmba și de pe Costeasa. Pe nimeni și nimic nu am uitat . Și pentru toți și pentru toate păstrez în sufletul meu numai recunoștință și dragoste. Scrisorile voastre toate, de când mi-au sosit, stau pe masa mea de lucru și mă uit mereu la ele și mă gândesc mereu la voi. Și nam uitat, dragul meu prieten, nici îmbrățișarea și nici sărutarea cu care ne-am despărțit în gară, când a plecat trenul. Și nici juruințele noastre nu le-am uitat nici o clipă și sunt gata să le îndeplinesc pe toate. Odată, când m-ai întrebat de ce am făcut atâtea lucruri pentru tine, eu țiam răspuns: – Știi că pe la noi e obiceiul ca unii oameni să înalțe la răscruci de drumuri câte o Răstignire. Ei înalță Răstignirea, fie ca să aducă mulțumire lui Dumnezeu pentru vreo biruință sau pentru vreo ieșire din greșeală, fie pentru ca alți oameni, trecând pe lângă ea și închinânduse la Dumnezeu, să-i pomenească în gândul lor curat și pe aceia care au înălțat-o. Îți mai aduci aminte? Să nu uiți niciodată răspunsul acesta căci pentru aceea te-am făcut prietenul meu, ca să mă pomenești din când în când cu gânduri bune, tu Gheorghe Sitaru și cu neamul tău, pe mine călătorul pierdut în lumea mare, dar care niciodată nu v-a uitat nici el. Prin tine, mi-am regăsit copilăria cea adevărată. La Molișet, stejarul și-a regăsit adevăratele lui rădăcini. Și neuitând nimic din ce am vorbit noi doi, acuma te întreb și te rog să-mi dai răspuns urgent: Ce face Unișor cu școala? Învață el bine la școală ori ba? Nici tu să nu uiți că trebuie să-mi trimiți lista cu notele lui de școală. Și să-i spui din partea mea că numai învățătura de carte îi poate urca pe oameni cât mai sus. Apoi vei ști că foarte m-am mâhnit, când am aflat că trebuie să-ți vinzi pușca și pe Fechi. Eu cred că tu amândurora le-ai duce dorul toată viața și de aceea sfatul meu ar fi să nu renunți la vânătoare. Ajutorul pe care eu ți l-am promis, ca să-ți poți plăti cotizația, ți-l voi trimite. Dar tu să-mi scrii întâi ce-ai hotărât. Eu am acuma un aprig câine lup, din aceia din care cred că tu n-ai mai văzut, un câine care e atât de credincios stăpânului, încât îi ascultă fiecare vorbă și nici un străin nu se apropie, dacă stăpânul lui nu vrea. Iar de va fi cu putință să mai vin la vara viitoare, ar fi frumos să mergem în pădure și pe Țibleș, tu cu Fechi, eu cu lupul meu, care se numește Cia-Cia. Acuma vin și-ți fac rugare să le citești din partea mea celor din casă rândurile ce urmează: Iubite uncheșule Văsălie: Îți mulțumesc din toată inima pentru scrisoare și mă bucur că pipa și duhanul ți-au prins bine. Mulțumesc adânc și pentru invitația pentru Crăciun. Nici nu știi cât de mult doresc să apuc să mai aud și eu odată colindele noastre cele din bătrâni, căci tare dragi îmi sunt și mă sfâșie la inimă dorul după ele. Dar multe piedici stau în calea mea și nu am să pot veni. Dar fi bun, bătrânule, și colindă-i de acest Crăciun cum miai colindat mie, bătrânei Bozga de pe Strâmba, bunica nevestii lui Ionel. Din grea cumpănă a ieșit ea anul acesta și mare bucurie mi-ai face dacă i-ai aduce semn de la mine cu fluierul dumitale. Să-ți dea Dumnezeu sănătate și viață lungă. Mătușă Nastasă: Îți sărut mâna cu care mi-ai dat lapte și mămăliga când eram copil. Și să știi că nici până la moarte n-am să uit lucrul acesta. Iar darul meu, pe care ți l-am trimis prin Gheorghe, nimica nu înseamnă pe lângă hrana pe care mi-ai dat-o dumneata când eram flămând. Și nu cumva nădragii de iarnă să-i dai Todorei. Să-i porți dumneata, căci ești mai bătrână și vreau să te mai văd în viață. Dragă prietenă Todoră: Îți doresc fericire și belșug. Și-ți mai doresc să ai parte numai de bucurii dinspre copiii pe care îi crești cu dragoste. Să știi că Gheorghe, cât a stat prin București, se gândea mereu la tine și cred că, atunci când s-a întors acasă, coleșerul a rămas întreg și nevătămată a rămas spinarea lui. A fost om de omenie, nu mi-a ieșit din vorbă și mi-a adus numai mulțumire ori pe unde l-am purtat. Atâta cât am putut face și noi pentru el nu înseamnă încă nimic. Am vrea tare mult să vii și tu la București, așa cum am și vorbit cu Gheorghe. Și cred că vei veni curând dar lucrul acesta îl vom hotărî după ce voi primi și eu răspunsul vostru. Să vedem atunci când aveți voi timp ca să porniți la drum și când se nimerește să pot să fiu și eu la București. Așa că dacă Gheorghe te tot necăjește, că ce domn mare a fost el, spune-i că și tu ai să fi doamnă mare și dacă îți mai bate capul cu patul cel cu feder, ia și tu niște cuie și bagă-le sub el când doarme.
Dragă Unișor: Îmi pare bine că ești sănătos. Am citit că îmi mulțumești pentru faptul că l-am convins pe tatăl tău să te poarte la școală mai departe. Să știi că mulțumirea cea mai mare mi-o poți aduce numai învățând foarte bine. Eu cred că tu ești un băiat bun și silitor și aș vrea să te ajut în viață, ca să ajungi domn mare, dar asta nu am s-o pot face decât dacă mă ajuți și tu. Să-mi trimiți numaidecât notele tale de la școală să văd cum înveți tu. Îți doresc spor la învățătură și succese multe. Dragii mei Doruț, Vasile, Senea și Nastasă numită din poveste – Valentina: Vouă vă scriu la toți deodată, pentru că voi sunteți mai mititei și pentru că mai aveți de mâncat multă coleșă cu lapte. Dar aveți grijă, ștergeți-vă la botișor, după ce păpați, să nu vie Moș Crăciun să creează că această barbă albă. Moș Crăciun de la București a întârziat un pic, dar va veni pană la urmă, poate mai curând decât vă așteptați. Să fiți cuminți copii, să-i iubiți pe părinții și pe bunicii voștri, și să căutați să mergeți și voi la școală. Să fiți sănătoși. După acestea toate, iubite prietene și frate Gheorghe, îți mai doresc, ție și întregii tale case, sărbători frumoase, belșug la masă, un an nou cu liniște și pace și viață lungă și fără apăsarea nimănui. Iar când colindele vor răsuna pe valea noastră, să te gândești puțin la mine, știind că eu am fost întotdeauna singur, și să le spui colindătorilor să mai cânte un colin și pentru mine. Am vrut să vin la voi și n-am putut, dar inima și sufletul meu sunt lângă voi, acolo unde de Crăciun și Anul Nou cântați cu toții și vă veseliți. De Anul Nou, la miezul nopții fără greș eu am să ies din casă și am să mă uit la cer, spre Carul Mare. Dacă și tu ai să te uiți la Carul Mare în aceeași clipă, vom fi atunci alături, ca doi buni prieteni și frați ce ne-am legat. Căci oamenii câteodată pot să se vadă și din depărtarea cea mai depărtată. Dragă prietene Gheorghe, te rog să fii așa de bun și să ai grijă de lelea Mărina, în zilele Crăciunului și de Anul Nou. Să o poftești în casa voastră și s-o omenești așa cum m-ai primit și m-ai omenit pe mine însumi, căci e singură sărmana și nimeni nu se îngrijește de ea. Și te-aș mai ruga să vezi ca nu cumva să rabde prea mult frig la ea acasă.
(București, decembrie 1967, Ben. Corlaciu, scrisoare către badea Gheorghe Sitar)