13 voci tinere bistrițene

 

Cenușa altarului

 

Alexandra Cristiana Sigmirean

 

Simplitatea se cuprinde-n umbre reci.

Amărăciunea rămâne ca-ntr-un album,

Precum biblia când am decis să nu mai căutăm mântuire.

Arde rugăciunea tatălui în tămâie, se sfâșie speranța mamei sub cruci.

Iar preoții rostesc cuvinte fără a le înțelege sensul.

Mă îndepărtez, târăsc, merg și apoi fug.

Crucea cade în praf, sângele se usucă pe pietre,

Îmbracă-mi pașii în roșu când voi călca spre rai.

Glasul meu strigă printre ziduri în flăcări.

Orașele îngerilor se răstignesc în sânge.

Ultima lumânare se stinge, iar eu rămân singur.

 

 

Durata dureroasă

 

Amalia Levey

 

Cu toții vor să impresioneze la testul inițial.

Testul inițial îi sperie.

Nu înțeleg de ce asociază sunetul de pușcă

cu vechea cană din care beam ceai.

Cana s-a spart.

E ușor să înveți la chimie când

educația emoțională nu e cuprinsă-n programă.

 

Toți stau neclintiți, doar tu îmi reamintești că

obișnuiam să iubesc norii mai mult decât cerul.

Eu nu am nevoie de ciorne pentru a sintetiza

dragul meu de tine.

Ești o gaură-n orgoliu care crește când

nu-și aduce aminte numele meu

sau ciobul din călcâi.

 

Cât de rău doare, Enghidu?

Ți-am scos singură săgeata din rană

când toate zilele mele erau albastre.

E adevărat, cuvintele nu ne încăpeau nici într-un sac,

dar acum cred că ar avea loc într-o cutie de chibrituri

cu care aprindem

ultima vedere.

 

 

Dormi pe burtă pe sternul meu?

 

Ana Ciobanu

 

Imaginează-ți că lumina dintre noi s-a ars și nu am lăsat pe foc mămăliga

Nu o să-ți fie dor să îți încălzesc ființa când te închizi din greșeală pe balcon?

Nu vei aștepta ziua când ne vom vedea personajele luându-și prima amendă pe ceva ce nu a ținut de educarea lor?

Imaginează-ți că anotimpurile pe care nu le-am mai mâzgălit împreună ar avea buze,

Nu ai vrea să le dai puțină dulceață de vișină,

Pentru că e cea mai acră, dar cea mai sănătoasă,

Să mai facă și ele puțină mișcare, să nu rămână pline de vergeturi.

Imaginează-ți că nu am mai vorbit cu el,

Să mai dau paracetamol copiilor ce au lăsat iarba să facă intoleranță la soare?

M-ai învățat că dragostea nu e pentru toată lumea,

Deși te-am văzut cum frecai tălpile copiilor tăi după fiecare ninsoare,

Într-un timp ai avut grijă și de mine, dar înainte să prindem împreună orice anotimp

- mai profund ca piersica după luna august

Noi vom avea corpurile ușoare când

Apusul va fi singurul lucru de care ne amintim că l-am învățat împreună

 

 

Absență

 

Cristiana Teodora Olar

 

Știu că poezia mea nu înseamnă nimic

Decât într-o lume din care tu ești absentă

Acesta este versul de azi

Pe care l-am extras de dimineață

din borcanul cu poeme

Verific toate biografiile,

volumele de poezie

Dar nimic nu are răspunsul

Întrebării mele despre tine,

despre noi...

 

 

Co(r)vid

 

Daria-Maria Timiș-Varga

 

Un corb își mănâncă scheletul craniului

în lumina unor lampioane

aprinse de un om cu cap de Laubbläser.

Pe vremea asta, ador să spânzur ceasuri

cu o păturică albastră.

Fața lui Winnie the Pooh îmi acoperă corpul

și îmi ronțăie încet tuberculul dintre plămâni.

Știi, îmi plac corbii.

Și lampioanele.

Nu-mi plac suflantele.

Nu-mi place de Winnie the Pooh.

Lăsați-mă să fiu o frunză!

Căci doar frunzele mai pot opri hemoragia

unui corvid ce a vrut să descopere

miezul.

 

 

Ac și țesătură

 

Evelin Incier

 

O expresie

Lipsită de orice

de care se poate lipsi

Se tot uită strident la mine

Cu acei ochi sticloși,

Parcă plini de țepi.

Stă acolo în fiecare seară.

 

Îi rup jos pielea de pe față

Să o repar,

Să arate așa cum trebuia mereu să o facă.

 

Are nevoie de o nouă față.

De un nou întreg corp.

Fiecare însușire

Trebuie scoasă,

Tăiată în bucăți,

Aruncată la gunoi,

Chiar, mai bine,

Arsă.

 

Dacă îi cos înapoi o altă identitate

Poate așa ar mai avea o șansă

Să trăiască în loc să existe,

Și să dispară pentru totdeauna din fața mea.

 

 

Cârlig și cineva drag

 

Ioana Nectaria Bălan

 

Am cărarea strâmbă și-mi stă foarte bine așa

Am privirea deschisă și caldă și atrag ce atrag

Și am frică de scări și de faptul că m-ai lăsa să cad singură

Și am tot binele din lume pentru că tu nu ai vrut să mă lași să ți-l dau.

 

Nu am, în schimb, elasticul de păr de la tine de sub pernă

Nu am, de exemplu, caietul promis cu rețete al mamei tale

Și nu mai am nici poza aia în care clipim amândoi de la soare

Și nu am nici ultimul volum al lui Fredrik Backman pe care ai vărsat cafea.

 

Cred că ai luat mai mult din „noi” și nu-i corect

C-am vrut și eu să păstrez ceva din ce-am rămas

Că nu-i vina mea că nu-ți știi lega șireturile până la capăt

Nu-i vina mea că nu-ți mai place movul sau de mine.

 

 

Roșu închis

 

Magdalena Ivan

 

Desfă-mi capul ca pe o portocală

umple-l cu vin roșu tânăr

nelăsându-l să-și atingă întregul potențial

devorează gândurile ce-mi zbuciumă apetitul

lasă la marinat cuvinte

ca să le savurezi cu adevărat

curăță orice pată de mucegai

și nu lăsa verbele să te îmbete

alături de mirosul dulce

al vreunei bucăți putrezânde

spintecă corzile vocale

și folosește pe post de acordeon

ia-ți avânt cu ultimele mele suflări

compune pe ritm amator

poem de jale

furat dintr-o inimă de cimitir

pe limbă un gust de moarte.

 

 

Zâmbet

 

Maria Alexandra Oprea

 

Pioni și zaruri neînțelese,

Piese pe o tablă de șah

Tulbură zilele însorite

Și toate lucrurile bune.

 

Ceară topită,

Dorințe neîmplinite...

Simplu, dar de neimaginat,

Înșirate în capul meu.

 

O petală,

O frunză cu nervurile ei

Îmi ating inima,

Căutând un răspuns.

 

Vasele de sânge

Se transformă în nervuri,

Curge sevă brută,

Fără sentimente sau resentimente.

 

Oglinda prezice viitorul

În contrast cu trecutul,

Toate arătând același lucru ascuns,

Iubirea.

 

 

Anonimat în umbră

 

Matia Boca

 

Scaun rece

Scârțâit pe sub șine

Merge metroul într-o direcție

Se pierde printre clișee

Nu calcă umbre și mistere

Ușa închisă nu uită stele și morminte

Toate vuiesc în șoapte zgomotoase

Printre râsete neuniforme,

Între mâini și fețe pieritoare

Căci pretind că au viață

Și stele și morminte și mistere.

Scaune cu furnicături, culoare monotonă, sumbră, din țărână...

Scârțâit de șine și goană după vânt

Se aude încet printre metale ruginite

Susur blând al unei umbre uitate

Căci nu pretinde nici murmur nici șoapte iar chipu-i viu în întuneric

Stă pe scaun rece cu mânerul într-o direcție

Nu simte vocea nu aude atingerea

O pietrifică spătarul din fundul negru de metrou

Geamurile sunt reci, dar nu negre, nici din șoapte de morminte stele și mistere,

doar scârțâie într-un cor de un gri îngeresc.

Umbra ascultă  muzică mustrând direcția, mersul și viteza

Nu se ridică în picioare, nu deschide ușa căci nu se pierde în colțul de metrou.

Merge în aceeași direcție cu cei ce pretind că sunt astre taine și ale vieții gropi.

Simte muzica aude atingere pe umăr, dar e umbra, merge pe drumul mormintelor misterelor și stelelor ce aud muzica, simt atingerea

Și strigă că trăiesc.

Metroul are o direcție, cu scaune reci, colț întunecat

Și șoapte zgomotoase

Dar cu geamuri lipsite de amprentele celor ce pretind că trăiesc doar auzind, simțind, vorbind

 

 

Ultimul clinchet al aparatului tău, Carlos Acutis

 

Noemi Claudia Sabo

 

7 septembrie 2025 și singurul loc unde voiam să fiu era Santa Maria Maggiore.

 

Să ascult mișcările elicei

Aerul instalat în cripta iluminată a lui Carlos Acutis

Când mă voi apropia eu atât de mult de îmbălsămare, dacă nu acum?

 

Îți povesteam, Carlos, despre marea mea iubire

Care în câțiva ani va sta exact în același loc după liturghia de vineri

 

Acest soldat va bântui Roma multă vreme

Nu-l crede orb, nu-i oferi pâine

Când vei crește nu-i vei vedea doar cârja

Ci și masca cu cioc.

În acea zi vei înțelege îndurarea taburetului

După ce ani întregi ai ciopârțit picioarele

Dragostei.

 

voi urma eu, descarnată

dacă nu se poate iubire egală

atunci să fiu eu ostia acestei lumi

și ce voi face atunci va fi doar lumina

acestui apus în timp ce se întunecă fața mamei frumoase de carlos.

 

procedamus in pace

 

 

Microcosmos

 

Nora Buboly

 

În buzunarele rochiei mele

nu port oglinzi,

nici cuvinte de rezervă.

Port furnicarul negru al pământului,

picioare subțiri care numără pașii

și aripi care nu vor să zboare.

Mătasea la exterior,

mișcarea febrilă la interior.

Sunt singura care știe

că rochia mea trăiește.

 

 

Scris pe gresia din baie

 

Paul Cosmin Pavelea

 

Să plângi

E să fii într-o cămașă de forță

Să-ți înfășori gâtul cu bandă scotch

Și să te enervezi că nu-ți stă lipită

Să plângi

E să ai febră musculară la ambele brațe

De câte ori ți-ai înjunghiat și scormonit mațele

Necurgând un strop de sânge

Fără a-ți găsi inima

Doar pulsul care-ți leagă picioarele

Și cazi pe podea și plângi

Așteptând un nou cuțit

Cu care să-ți tai vechile fire de păr

Să-ți lege mâinile

Așteptând un nou pix

Cu care să-ți poți mâzgăli pe pereți

Restul zilelor

 

 

 

Tinerii poeți fac parte din cercul de creație literară, grupa de performanță, de la Palatul Copiilor Bistrița, provenind din școli și liceene bistrițene: Școala Gimnazială „Avram Iancu”: Maria Alexandra Oprea (clasa a VIII-a); Colegiul Național „Andrei Mureșanu”: Evelin Incier (clasa a IX-a, secția maghiară), Amalia Levey (clasa a X-a), Cristiana Teodora Olar (clasa a X-a), Ana Ciobanu (clasa a XI-a) Alexandra Cristiana Sigmirean (clasa a XII-a), Magdalena Ivan (clasa a XII-a); Liceul de Arte „Corneliu Baba”: Nora Buboly  (clasa a IX-a); Liceul Creștin „Logos”: Noemi Claudia Sabo (clasa a XII-a); Colegiul Național „Liviu Rebreanu”: Daria-Maria Timiș-Varga (clasa a IX-a), Paul Cosmin Pavelea (clasa a X-a), Ioana Nectaria Bălan (clasa a XII-a), Matia Boca (clasa a XII-a).