Olimpiu NUȘFELEAN: Suflet de mamă

Luna martie este luna în care sărbătorim Ziua Femeii, gândul ducându-ne automat la mama. Dincolo de acest cuvânt descoperim fiinţa ce ne-a dat viaţă, ne-a apărat şi a fost lângă noi necondiţionat. Care este cea mai frumoasă amintire cu mama dumneavoastră? Ce trăsături aţi moştenit de la ea? Care este vorba mamii la care vă reîntoarceţi mereu? Ce a spus când a aflat că sunteţi scriitor/ scriitoare? Se regăseşte mama în scrierile dumneavoastră? (Menuţ Maximinian)

            A scrie sau a vorbi despre mamă e ca și cum ai scrie despre tine. Greu de dezvăluit, de găsit cele mai potrivite cuvinte. O fac poeții, dar și aceștia doar în metafore, oricît de dezinvolți s-ar declara. E un ceva ascuns, tainic, o legătură pe care cu greu o poți cuprinde cu mintea. Poate cu sufletul, dar cum să-ți prezinți sufletul pe o tavă, fie aceasta și de argint? Mama e suflet în sufletul tău, mai întîi de toate. Există momente cînd acest suflet se bucură, enorm, de tot ce te privește, te bucuri la rîndul tău pentru sufletul mamei în momente de bucurie, te bucuri cu sufletul ei – una dintre cele mai înalte trăiri -, marchezi oarecum aceste momente, dar și cînd suferi cu sufletul ei. Cum e să suferi cu un suflet de mamă, precum al Mariei lîngă Crucea pe care sîngerează Mîntuitorul?

            Aveam uneori cu mama scurte discuții legate de plecările mele prin țară sau chiar prin străinătate, puține. Și chiar cînd înaintasem și eu prin niște ani și viața îmi era așezată într-un anumit rost, pe care nu-l percepeam afectat de mari și neașteptate evenimente. Nu obișnuiam, părinți și copii, să ne sărutăm, la despărțiri și reîntîlniri, toată ziua. Nu era în firea vieții noastre, o viață frustă, esențializată, ce evolua în albia marilor durate. La plecarea în armată, la mare sau în vreun periplu mai lung... Altfel, nici măcar drumul al Cluj, la facultate, nu crea sincope în curgerea aproape lină a existenței noastre. Dar mama își exprima adesea neliniștile legate de drumurile mele. Îmi mărturisea că nu doarme liniștită decît după întoarcerea mea. Dar dacă aș fi plecat, de exemplu, în America, fără telefon într-o vreme, cu scrisori la lumi de zile, cum ar fi fost?, o întrebam. Poate m-aș fi obișnuit, era o altă situație, îmi spunea. Mă durea durerea ei, n-aveam cum să o vindec, cu neputință. M-am obișnuit, eu, cu o asemenea situație, totuși neîmpăcat.

            Sfaturi mi-a dat, nu multe, nu cu pisălogeală, avea încredere în ceea ce fac și gîndesc.  Atitudinea ei se regăsea, se regăsește, în raport cu personajele imaginate, cu modul de a gîndi, cu o funcție de validare. Era o minte deschisă, probată sau întărită de filmele preferate urmărite la televizor, nu de cărți. Dar prețuia cărțile, care erau, într-un fel, parte a sufletului meu, care, cred, se revărsau în sufletul meu. Nu cred că a trăit un moment anume care ar fi marcat validarea mea ca scriitor. Eu eram, spus în joacă, scriitor de mic, de cînd am început să scriu. Mama m-a văzut mereu între cărți, fără distincție între cărțile citite și cele scrise de mine. Dar, de exemplu, într-o iarnă, dacă îmi aduc bine aminte, cînd am avut (la Bistrița) o lansare la romanul de debut, a pregătit masa pentru oaspeți acasă – în casa natală – bucuroasă să ne găzduiască. Ea, însă, m-a inspirat și mă inspiră mult, alungînd, prin exemplul muncii ei, oboseala mea încercată la scris sau la alte munci. Cum aș putea să mă declar obosit de vreo muncă văzînd și conștientizînd că ea se scula de dimineață și: dădea de mîncare la găini și la porci, mulgea și ducea vitele pe pășune, ne pregătea pentru școală – în sat sau ca navetiști -, mergea pe ogoarele colectivei (prășit, secerat, făcut fîn, cules…), la prînz mergea pe pășune la mult oile (cînd era de rînd), pregătea laptele pentru caș și se întorcea la prășit, iar seara ritualul dimineții era reluat în sens invers… În același timp, tata – cu muncile lui. Trebuie să-i mulțumesc Celui de Sus, dacă se poate spune așa, că „truda” ei (a lor) mi s-a întipărit în fire, cît de cît. Pînă acum, viața nu mi-am simțit-o ca o povară, nu m-am plictisit de ceea ce mi-a oferit.

            Am încercat cîndva să încropesc o poezie (la solicitarea unei reviste), am scris niște tablete despre mamă, dar mult sub nivelul a ceea ce merită un asemenea chip. Figura ei ca personaj literar distinct rămîne în continuare pentru mine o provocare. O datorie? Dar mă bucur să o regăsesc cîntată în versurile unor poeți celebri. Veghea ei e continuă, peste timp, precum în versurile lui Panait Cerna - „El simte cum s-apleacă peste dansul/ O umbră bună ce îi șterge plânsul.” Un „el” care oricînd poate fi unul dintre noi. Prin asta, vorba lui Nichita Stănescu, „Orice mama e anume,/ Cea mai scumpă de pe lume!” În sufletul ei ne citim și ne înscriem durata vieții, precum ar zice Grigore Vieru: „Măicuțo, tu: vecie,/ Nemuritoare carte/ De dor si omenie/ Si cântec fără moarte!” Înscrisă în legendă și credință, precum Maica Domnului dintr-un poem de Octavian Goga - „De ce și chinul unei mame/ E-n prețul unei mântuiri?” Ne mîntuim prin ea, prin sacrificiul vieții ei, poate – supremă șansă – contribuim la mîntuirea ei prin viața noastră.

            Căscioara din poemul lui George Coșbuc e clădită în inima noastră. „Să-l văd venind,/ Aș mai trăi o viață.”, zice Mama cu vorbele poetului. Poate că ele, mamele, mai trăiesc o viață în viețile noastre. Oare avem puterea – și determinarea - să le facem această viață – a doua viață - mai frumoasă, în sensul dorit de ele?