Dumitru Radu Popescu a lăsat în urmă o operă impresionantă

Atunci cînd moare un scriitor, mai ales unul la care ții, ești copleșit de durere, dar și descumpănit, atins de ispita unei alegeri: deplîngi moarta în sine sau cauți întremare în ideea nemuririi prin scris, a perpetuării prin intermediul spiritului. Numai că, așa cum constată Simone de Beauvoir în O moarte ușoară, „Fie că ne-o închipuim cerească sau pămîntească, ideea nemuririi, atunci cînd ții la viață, nu te consolează de moarte.” Oameni ai viețuirii, ținem și la viața cărților și a scriitorului, a celui care dă suflet cărților, le însuflețește continuu. Astfel că și moartea unui scriitor nu ne poate consola în nici un fel, cu toată șansa lui de a supraviețui prin cărți. Așa cum se întîmplă acum cu Dumitru Radu Popescu.

            D.R.P., sau Dr. Popescu, cum i s-a adresat cineva cînd m-a prezentat redactorului-șef de la Tribuna, a lăsat în urma lui o operă impresionantă: proză, teatru, eseu, poezie, dar și o operă de construcție a vieții literare, mai ales în perioada clujeană. Volume de proză sau romane  precum Duios Anastasia trecea, Ploaia albă, Leul albastru, F, Vînătoarea regală, Falca lui Cain, piese de teatru ca Acești îngeri triști, Piticul din grădina de vară, O batistă pe Dunăre, cartea de versuri Cîinele de fosfor, scenarii de film – citez aproape la întîmplare dintr-o listă foarte lungă – i-au consolidat statutul de mare scriitor al literaturii actuale. Criticii literari cunosc foarte bine impactul avut de scriitor, alături de marile nume din generația lui, asupra mersului literaturii române, contribuția la revoluționarea acesteia, la scoaterea ei din marasmul realismului socialist. A acordat o atenție specială tinerilor scriitori, pe care i-a promovat în revistele pe care le-a condus, la edituri, prin, iarăși,  cenaclul revistei Tribuna într-o anumită perioadă.

            A fost primul lector al manuscrisului romanului meu La marginea visului, recomandat editurii Dacia, la rubrica „Debut”, onorîndu-mă – și încurajîndu-mă – cu un text de prezentare pe coperta IV, m-a publicat în revistă, mi-a dat un premiu al revistei Tribuna pentru proză. Îmi plăceau cărțile lui și, la acea vreme, eseurile, pentru dezinvoltura discursului eseistic, diversitatea și originalitatea asocierilor, plaja referințelor literare. La previzionarea piesei sale de teatru Pasărea Shakespeare de la Teatrul Național din Cluj-Napoca ne-a invitat și pe cîțiva studenți, să vedem cum se consumă un asemenea moment. Piesa a fost apreciată, dar și contestată. Cineva din sală s-a ridicat și a spus ceva de genul: „Noi sîntem muncitori, nu înțelegem asemenea creații literare, nu avem nevoie de ele!” Era vorba despre o dramă despre vină și crimă, o anchetare dură a realității, cum multe dintre operele scriitorului. Cînd, cîndva, am trecut pe la sediul USR să-i dau binețe președintelui Uniunii Scriitorilor (nu ceream de la USR nimic) și venind vorba despre sănătate, îmi spunea: „Vezi, aici, confruntat cu tot felul de probleme, mi se întîmplă de multe ori ca pulsul să-mi treacă mult peste 100 de bătăi pe minut!”… Îl sunam, rar, la telefon. Cîndva îmi spunea că recitește Proștii de Liviu Rebreanu, fascinat de arta prozatorului. Scriitorul nu se dezmințea nici în calitate de cititor.

            Consolator totuși, pulsul îi va bate stăruitor în cărțile sale, iar amintirea lui va dăinui în inimile noastre. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Olimpiu NUȘFELEAN