Un prozator confortabil

Cînd vorbim despre scriitori, obișnuim să-i vedem ca pe niște prezențe inconfortabile, iscoditori, imprevizibili, inventivi în ceea ce te aștepți mai puțin. Dacă îl numesc pe scriitorul Cornel Cotuțiu un prozator confortabil nu înseamnă că-i neg calitățile – sau caracteristicile – enumerate mai sus. Nu ți-e comod cu Cotuțiu, ca scriitor. Și asta au aflat foarte bine unii editori, colegi de serviciu, șefi, prieteni… Dezinvolt și ironic, sparge cu ușurință și aplomb tot felul de convenții. Chiar și în defavoarea sa. Le-a dat cîndva de furcă editorilor și cenzorilor cu romanul său Șarpele albastru, șefilor de la inspectoratul școlar pe cînd a fost inspector, personajelor din viața cetății compromise care i-au inspirat și îi inspiră articolele incendiare din ziarul Răsunetul. Coroziv și elegant, într-o asociație ciudată și seducătoare. Inițiat în psihologii, a căror mișcare o urmărește cu maximă finețe, cum ar zice N. Steinhardt. Rău și cumsecade, cum ar zice regretatul lui prieten Ion Moise. „Rău” în scrutarea spectacolului dezamăgitor al lumii de azi, cumsecade în împărtășirea bucuriilor vieții, culminînd cu încîntările de lectură. Cînd era profesor, îl întîlneam adesea prin gări sau pe trasee diferite plecat în excursii și drumeții înconjurat de elevii vreunei clase la care era diriginte. Lăudîndu-i mereu, dar și sancționîndu-i ironic, cu drag, pe elevii pe care-i avea în păstorire. Într-un an, fiind eu profesor examinator în comisia de bacalaureat de la liceul lui din Beclean, la examenul oral, o elevă a dat un răspuns impecabil prin rostire și cunoștințe, firesc, dezinvolt și temperat, care ne-a impresionat atît pe mine cît și pe colega cu care făceam echipă. Răspunsuri bune am mai primit, și atunci, și de-a lungul anilor, dar acesta o fost oarecum aparte, fără să epateze cu ceva. Am notat răspunsul cu un 10 confortabil, chiar așa. Nu știu ce s-a ales din absolventa respectivă, nu s-a făcut scriitoare și nici profesoară, n-am mai auzit de ea, dar mi-a rămas în memorie, iată, peste ani, ca o ființă frumoasă crescută (educațional, patru ani de liceu, probabil) în umbra unui scriitor, care i-a fost profesor. Iar scriitorul-profesor, sau profesorul-scriitor, cu o viață dusă mai ales între vlăstare exuberante – pe care uneori le-a și admonestat, cred – și-a păstrat scrisul viu, ca și setea de cultură și dorința de propășire a acesteia nestinse. Se luptă cu neputințele acestei lumi, dar ochiul lui sensibil reține momentele care dau consistență trăirii, omenescului și firescului, așa cum, conform unei file din jurnalul propriu, însemnate în urmă cu decenii, transferă în memoria scrisului imaginea a două tinere doamne, întîlnite într-un tren, pe culoar, care citesc, stînd în picioare, între călători care nu au mai prins un loc în compartiment, citesc, deci, poezii de Marin Sorescu – „fulgurații ale zilei obișnuite”. Tămăduitoare imagine. Iar el, „observatorul”, privitor ca la teatru, confortabil așezat în condiția de scriitor care aduce în provincia culturală un aer de centralitate.